Și noaptea a venit din nou
Ca de fiecare dată
Rostogolindu-se
Peste marginea privirilor
Ca un uriaș tăvălug elastic
A umplut fiecare colÈ›
Cu rabdarea celui care
Are prea mult timp
Umbrele s-au luptat curajoase
Până la ultima
Înghițită chiar la piciorul teiului
Unde se ascunsese.
Frunzele se agită speriate
Mângâierea cea neagră și rece
Le-aduce aminte de-nchisoarea dintre zile.
Printre ele se strecoară lumina blajină
A unui ochi de fereastră,
De cealaltă parte a drumului
Îmi închipui un om
Stându-mi simetric
Cu coatele pe pervaz
Mirosind pământul
Care se pregătește sa doarmă.
Îl simt arcuindu-și sprâncenele a mirare:
De ce oare noaptea ți-aduce aminte
De câte lucruri ai fi putut face?
Între două drumuri, între două opriri,
Între două simulări de iubire,
Între două oglindiri,
Între două lacrimi.
A închis ochii și stă așa,
Ascultându-se.
Oare, dacă ar ști că exist,
De cealaltă parte a timpului,
Ar vrea să afle ce gândesc?