dacă locuiești prea mult pe lângă buturugi te trezești într-o dimineață
că ai albit catifelat că ai o pălărie și că într-un fel te poate începe vânătoarea
ești ciupercă

alegerea naturală se petrece desigur ca-n pădure
eu voi face bârlog cu cel mai puternic animal ursul meu
ne vom iubi toată iarna gemându-ne foamea ascuțindu-ne sângele

ei spun că sunt fetița care nu va trebui nicicând să devină femeie
pentru că despre mine nu mai există mărturii
(decât în poeme
sau în cleiul unui copac scurgându-se leneș din auriculul stâng în ventricol)

dimineața asta miroase a clor e-o dimineață cu țepi
în care instinctele-și retrag ambasadele
tu mă împungi cu tăcere tu ești fără să fii
bun de tocat printre măruntaiele toamnei

într-un târziu armura ta ajunge singură la mine
îngenuncheată o desfac îi înfulec golul o lustruiesc o așez în colț
așteptându-te să intri în ea ca-ntr-o moarte de apoi
să apari liber și brusc în mine
așa cum apare un munte în câmpie


suprapun iluzia foamei peste iluzia hranei
asta e singura șansă pe care mi-o dă poezia