și atunci râdeam traversam strada haotic
ce ne păsa de cum se întrezăreau urmele pe nisip
ne fotografiam eu întotdeauna albă tu mai acoperit de soare
iar ei amicii mai ales ei ne aduceau aminte
zâmbetul nu este astăzi doar de ochii lumii dragilor
nu știu cât ne-am vorbit nici tu nu știi
fiindcă aruncam printre oameni cam aceleași priviri
și îmi făceai doar un semn din cealaltă parte a lucrurilor


vara avea și ea un fel de întoarcere fără tălpi
cât să se răsucească spre octombrie ca un fel de balerină
în negru pentru un alt salt vital
nu te gândi mai departe
tentația este la îndemână cu fiecare zbatere


acolo m-ai întrebat cum îi ascult pe oameni
aș fi vrut să îți răspund nefiresc de simplu
așa cum mă ascult pe mine cum ascult piatra muntele
mormântul iarba și mai ales liniștea
dar cochetând cu înserarea am dat cel mai social răspuns
știam că în lumina cărților apărânde tu vei citi
doar privirea aceasta care nu tace niciodată


acum mă gândeam să îți scriu nu știu nici o adresă
cred că aici e singura căsuță poștală
în care sigur nu te vei aștepta să primești
dinspre mine o înșiruire de reamintiri cu fir albastru intens