Mi-am chemat în treacăt iubirea, sperând că-mi voi găsi liniștea nopților pierdute și teama că nu voi putea să-mi înalț strigarea către zări, că nu voi putea să-mi trasez pe față cutele vremii ce au fost, dar mai ales a prezentului.
Îmi las văpaia inimii să ardă, fără pic de milă, de parcă aș fi sado-masochistă și mă doare.... Mă doare din ce în ce mai tare, chiar dacă nu curge sânge deloc, decât acolo, în fundul sufletului meu.
Imi privesc palmele și văd cum mâinile tale mi le strâng finuț. Apoi, îmi privesc fața și văd cum buzele tale îmi dăruie sărutări fierbinți, iar în cele din urmă, îmi privesc sufletul și trupul și văd cum...plânge...
Îmi îndrept mâna către inimă și încerc să o pun în locul creierului. Numai așa aș vedea cu adevărat ceea ce vreau...,dar nu pot. Ceva mă oprește. Oare ce să fie? Singurătatea? Teama? Iubirea sau cine știe??? Poate că ești TU!
Mă las purtată către cele mai înalte culmi ale singurătații și-mi strig căutarea, și-mi strig disperarea, și-mi strig durerea, și-mi strig...singurătatea....!