Dragă Mi, știu că ai așteptat cuvintele mele astăzi. Presupun că fără obișnuitul schimb de replici, hrana ta, a fost fadă. Să-ți spun în schimb, cum a fost a mea. De dimineață, mi-am sorbit cafeaua amăruie, care îmi aburea țigara minții, cu aroma gândului că îmi aștepți ca în fiecare zi cuvintele. Scrumul, nu-l mai scuturam, cădea pur si simplu la voia întâmplării de-a fi, doi. Prânzul, l-am pregătit în grabă, din zeamă de toamnă înroșită…de durere și așteptare provocată. Tocănița de gene lungi cât un dor nebun, nu mi-a priit. Ba mai mult, mi-a deschis ochii în anotimpul ăsta căprui, care se crede cel mai romantic, toamna. Ei bine, să știi că pentru mine s-a răsturnat toamna asta. Nu ridica sceptic din umeri. Chiar dacă nu crezi, să știi că așa este. Da, da! S-au scuturat copacii din frunze și apoi au pornit să se prăvale peste sufletul meu stingher, chircit sau încins, nici nu mai știu. Frunzele au rămas suspendate undeva în ceruri, înadins ca să le cerșesc verdele-crud, din priviri, așa cum îți cerșesc eu ție cuvintele. Doar copacii golași,…ah, golași, mă agață, creangă cu creangă, mă hăituiesc ca într-un nesfârșit acord de chitară. Eu le calc în suflet, ei mă scurg de răbdare. Pe zborul păsărilor, se taie melancolia de la jumătate în jos, prelingându-se pe cer, pe mine ocolindu-mă. Ce bine îți seamănă, femeie! Îmi strangulez din fereastră un pretext ca să-ți vorbesc astăzi, să simți și tu, ce înseamnă zbuciumul așteptării. Ca un soldat hărțuit de gânduri, simt cum încep numărătoarea inversă a orelor, de parcă mâine, când ne vom mai scrie, va fi timpul liberării. Au trecut multe prin mine, deșerturi, piscuri, cascade, canioane, caravane încărcate cu speranță, dar niciodată o toamnă răsturnată, care să-mi provoace spasme de iubire. Și dacă mă gândesc mai bine, poate chiar aș vrea să-mi fii tu, doamnă, copacul din toamnă, din mine, din chitară. Îmi răsună și acum cuvintele tale, atunci când te-am întrebat ce îți place la mine, iar tu, mi-ai răspuns șăgalnic…..doar copacul din fața ferestrei. Îmi stăpânesc cu greu contrastul de stări, gata să coboare pe toboganul visării. Oare cine să fi regizat filmul acesta de culoare, emoție și anotimp pentru mine? Sau sunt spectatorul propriului meu scenariu…M-am luat cu vorba și am uitat să-ți spun că de fapt, aceste ultime gânduri, mi-au fost desertul.
Þie iubi, cum ți-ar fi fără un anotimp?
Eu, m-am hotărât să-ți trimit cina, din gândurile mele crude.
Apropo, ți-am lungit suficient așteptările. Atât cât să ajungă la ruginiul din mine?

pe curând,
același

P.S. Și totuși, nu mai e mult pânâ mâine. Încearcă să te hrănești cu ieri. Astăzi, nu mai e nimic de făcut, decât să te răstorni o toamnă chemată, în grădina gândurilor mele.