E seară. E târziu. E întuneric. E liniște. Sunt singură. Așa am fost toată viața. În față mă așteaptă o și mai mare singurătate. Câteodată am impresia că toată viața mi se scurge printre degete. Încerc să mă regăsesc, dar parcă m-am pierdut printre rânduri.
Gândul îmi zboară zănatec la iubire. Iubire... Un cuvânt cunoscut de toată lumea, dar cu înțelesuri pentru fiecare. Iubirea creează necazuri. Iubirea naște copii. Iubirea rănește inimi. Iubirea dezvoltă vieți. Fată fiind, încă mai visez la acel prinț fermecător în armură strălucitoare pe un cal alb. Dar oare sunt eu Ilena Consânzeana? Ușor de spus, greu de explicat... Visele se raportează la ceea ce am putea fi și nu la ceea ce suntem. Trecutul ne face ceea ce suntem. Viitorul ce putem deveni. Amintirile ne leagă de trecut, visele ne poartă în viitor. Și parcă tot ce văd în jurul meu este prezent. Oameni, dar mai ales tineri care sunt ancorați în prezent. Nu vreau să critic. La urma urmei cine sunt eu ca să fac asta? Poate sunt doar prea visătoare, poate sunt prea egoistă și vreau să schimb lumea "după chipul și înfățișarea mea". Am stat într-o zi în parc și am privit o bunică și o nepoțică jucându-se. Priveam cum, sub ochii mei, se stinge o viață în slujba alteia, cum un suflet își dăruiește scânteia unei inimi curate.
Unde se îndreaptă toate aceste gânduri? Nu știu încă. Au plecat dintr-o inimă plină de vise și dureri. Au ajuns pe o foaie de hârtie scrise de o mână tremurândă, o mână firavă de fată făr' de minte. Acum se odihnesc aici. Ce se va întampla cu ele numai Dumnezeu mai știe.