E încă prea devreme. Lumea întreagă e o pojghiță sub care noi suntem răzlețe focuri albăstrii. Dorințele noastre mocnesc încet fără să trosnească. Se aude din când în când un vuiet surd. Cred că un cutremur mai vechi uitat în sufletul meu se zvârcolește să iasă ca un șarpe dintr-o gaură neagră.
Lumea se topește totuși prea încet. Iubirea noastră pare un drapel decolorat înfipt în burta unui iglu părăsit. Părul meu e deja foarte lung și castaniu cu umbre nefiresc de argintii.
De câte ori închid ochii te apropii de mine pândindu-mă dintre ghețuri ca un lup alb. Tăcerea mea te mușcă ușor de lobul urechii. Eu sunt doar o oarbă în lumea asta de gheață. Îmi impart răsuflarea cu un animal straniu cu sânge fierbinte. Tu mă asiguri în șoaptă că în curând se va sfârși totul. E încă prea devreme.