Unde n-a ajuns încă iapa mutului și flegma strănutului, unde n-a călcat picior de ființă vorbitoare, încă pe mine, în mine mă doare. În structurile încă nedefinitivate chiar dacă învățate, în apa începutului, și zorilor dimineții așteptate de cu seară, așteptarea asta de seară mă înfioară; și n-o pot duce mai departe prin mine, nici n-o pot lăsa la o parte, și trecerea, împreună cu frica ei, mă împart și mă sparg, mă desfac în monezi de trei lei.

Trece prin mine o știință, și un vânt de vindecare, îmi refuz luxurianța de sentimente care iși face lucrarea prin vine, mă întorc și mă adun în mine și bat pasul pe loc, ceva se rupe și nu mă mai ține. Repetitiv – cognitiv lumea se fragmentează în basme, lăsate cu spasme, în timp cât eu încă încerc să mă clarific, inundată de un nimb de demitizare.

Încep să strang sensul cu mâinile goale de gât din nou, legată într-un ou fementat și crăpat cum sunt, și regulile jocului scălâmb pot să-și aducă asupra mea tot potopul de spaime halucinante și mortale, mă dăruiesc lui întru totul.

Las, să curgă din mine tot oful, tot d-oh-ul și cyberculturalizarea, automatizarea, cu tautologizarea sensului jocului, pentru că mi-e greu și mi-e tot mai rău în timp ce încerc să desfac strat dupa stat, din ale trupului meu chinuit și cu greu pe de rost învățat, poeme cu zei și cu zmei de care mi-e dor, să se strângă sub fruntea mea ușor, în scenarii de acadea.