Daca se afla prea ocupata isi trimitea soli: gastile descarnate, golul hidos al depresiei. Viata reusea sa pluteasca deasupra vointei. Trupul traia spasmul supravietuirii, pasii alunecau molatec, abulia se adincea ca un obraz corodat. Nu mai exista clipa, speranta somnului, cotidianul devenea mecanism, obligatia-tortura, traiul – compromis la neiertarea crestina fata de sinucidere. Simturile mureau sau se amestecau haotic in alunecarea pustie a orelor.
Tresaltarile de viata, atit de rare, deveneau resort de plins iar minciunile disperate resort de autodispret.

A trebuit sa nimereasca o data adresa. S-a oprit doar la poarta ezitind sa intre in ograda in care florile devastate mai pastrau, vag, o pilpiire. A privit cu hulubele goale ale hircei ferestrele pustiite peste care mai glumeau usor raze de soare. S-a intrebat de ce mai exista viata in universul condamnat. Si-a scuturat scheletul cu un zgomot surd, a dat din falange a lehamite si a suierat a plictis.

Dind sa intre un fulger scurt a orbit-o pentru o clipa. A ratacit casa si a pornit catre o alta.

Si-a tirit oasele calcinate dezorientat…

In curtea pe care o privise pentru o clipa eterna a inceput sa picure o ploaie timida.

Pamintul a urlat, scuturati, copacii au vazut ca dupa vesnicie iarasi mugur. Un inget a dat voios din cap.