Tocmai m-am întors dintr-un scurt concediu la Predeal. Nouă zile binecuvântate de Dumnezeu. Timp excelent, a nins aproape tot timpul. Companie ideală, fata cea mare, Monica, împreună cu soțul ei Cătălin și cu cei doi nepoței. Condiții de cazare și masă practic ireproșabile, două camere în aceeași vilă, ne vizitam în papuci.

Eroii principali, aflați tot timpul în centrul atenției, au fost cei doi nepoți.
Gabi e o fetiță de 5 ani și 10 luni, cu niște ochi verzi superbi. Tocmai a învățat să citească și ca orice om care a prins de curând plăcerea lecturii, nu are pic de discernământ. Citește cu voce tare reclame, etichete, meniul din sala de mese, numere de mașină, orice înșiruire de litere.
Teo e un băiat de 2 ani și 4 luni, argint viu. Vorbește un pic stâlcit, dar aproape fără pauză. Dacă nu are nimic de comunicat îi imită pe ceilalți. Când e vorba despre el folosește persoana a treia.

Ziua începe cam așa. Teo deschide ușa apartamentului, își îndreaptă privirea spre becul de pe hol și strigă pe un ton de comandă:
- ‘uminaa !
Becul de pe hol are atașat un senzor de mișcare și Teo știe că nu e nevoie de comutator. Gabi țâșnește pe lângă Teo, lumina se aprinde și Teo, mulțumit, o urmează pe Gabi până ajung amândoi la ușa noastră. Nu bat la ușă ci strigă tare la unison:
- Cioc, cioc !
- Intrăă, răspunde soția mea dinăuntru.
Copiii năvălesc și își rotesc ochii peste tot.
- Bunicu’ unde e ? întreabă Gabi.
- Doarme, ia mergeți voi și treziți-l !
Cei doi atâta așteaptă. Sar pe mine, unul pe o parte, altul pe cealaltă parte a patului. Gabi încearcă să mă gâdile, Teo mă pupă. Eu mă feresc și mă prefac somnoros în continuare. Teo, ca orice bărbat care a eșuat în îndeplinirea unei misiuni, merge să pârască pe vinovat șefului ierarhic, pentru a se dezvinovăți:
- Buni, bibitu nani. Puși funte.
Ceea ce în traducere liberă înseamnă:
- Bunica, vezi că bunicul nu vrea să se trezească. L-am pupat pe frunte, dar degeaba.
În privința apelativelor, Teo e o excepție. Până la el erau simetrice. De exemplu, Gabi la vremea ei ne-a spus, pentru o scurtă perioadă, Bubu și Buba, chestie foarte amuzantă. Pentru mine. În cazul lui Teo am încercat să-mi expun timid o teorie “bibitu vine de la iubitu”, dar rezultatul a fost o privire plină de milă. Adică “te crezi mai iubit decât alții ?”.
Intru în baie. Deși am barbă, o aranjez o dată la două zile. Cu fața plină de spumă scot capul pe ușă:
- Baau !
Efectul nu e cel scontat.
- Babii, bibitu Moș Ciciun. Adică “Gabi, bunicul seamănă cu Moș Crăciun”.
Coborâm spre sala de mese. Pe trepte îi întind mâna lui Teo, dar refuză, plin de demnitate:
- Teo șingu’, Teo bă’bat.

La masă, întâmplările par trase la indigo în fiecare dimineață. Teo este întrebat succesiv:
- Vrei pâine cu unt și miere ? Vrei ouțe prăjite ? Vrei cașcaval pane ?
- Daa.
La toate întrebările Teo aprobă, ca un copil cuminte, dar refuză sistematic să deschidă gura. Într-un final își trădează preferințele: “duduci”, cremwurști calzi. Suflă îndelung la fiecare îmbucătură și ne comunică și nouă:
- Teo șuflă.
- Nu mai sufla atât, că s-au răcit deja.
Aici Teo ne dă dovada bogatelor lui cunoștințe:
- A ‘ăcit ? Apciuu !

Plecăm să ne plimbăm. În privința deplasărilor, lucrurile au mers diferit de la o zi la alta. În prima seară Monica a decretat:
- Mașina va zăcea în parcare. Am venit să respirăm aer curat, să facem sport, să dăm jos burțile.
- Excelent ! am aprobat eu plin de însuflețire, amintindu-mi toate păhărelele ratate datorită calității de șofer.
La dus a fost cum a fost. Dar după o oră de mers prin zăpadă, Teo face grevă în stilul său personal. Se oprește în mijlocul drumului și se așează pe vine, hotărât:
- Teo b’ațe !
Nici o șansă să îl urnești. Cătălin ajunge la vilă obosit și transpirat. Monica aduce corecturi:
- Mâine închiriem două săniuțe.
S-a dovedit că pentru transportul persoanelor săniile nu erau bune de nimic. Trotuarele erau pline de troiene, iar pe drumurile principale trecea destul de des un camion din care un tip, Dorel, arunca nisip cu lopata. Cătălin a ajuns la vilă mai obosit decât în prima zi.
Așa încât din a treia zi mi-am reluat calitatea de conducător auto. Burțile n-au scăzut nici un pic.

În schimb timp de o săptămână am folosit săniile la fiecare derdeluș întâlnit în cale, până am dat de unul ideal ca pantă, lungime și lipsă de aglomerație. Singura care nu s-a dat cu sania a fost bunica, datorită unei pasiuni recente, filmatul. Ea era regizor, cameraman și reporter în același timp. Stătea la baza pârtiei, filma și după fiecare coborâre reușită lua interviuri:
- Cum a fost ? Þi-a plăcut ? Mai vrei ?
În afară de săniuțe aveam cu noi și un lighean cu toarte, din plastic, cumpărat special din Constanța. La început l-am cam disprețuit, dar pe urmă am început să studiez problema.
- Monica, nu înțeleg de ce vă răsuciți atâta. Se poate cârmi cu picioarele.
Fără alte comentarii, Monica îmi întinde ligheanul.
- Arată-ne tu.
Până la jumătatea pantei am păstrat controlul. Dar după un dâmb ligheanul s-a răsucit și am ajuns la finiș cu spatele, în hazul general. Bunica îmi ia și mie un interviu, cu voce mieroasă:
- Þi-a plăcut ? Mai vrei ?
Cătălin are o voce dezamăgită:
- Dom’le, și eu care credeam ca ne-am pricopsit cu un nou Cârmaci…

După amiază copiii dorm, noi ne uităm la televizor. Olimpiada de iarnă de la Torino era în toi. Datorită bunei dispoziții, găseam tot timpul motive de haz: numele unui sport –curling-, numele unui sportiv –Andi Kapp- și chiar căzăturile de la patinaj artistic.
- Asta este săritura LuLuLu.
- De ce ?
- Este un triplu Lutz neterminat.

La masa de seară, fiecare dintre nepoți iese în evidență în stilul personal. Teo imită tot. Dacă cineva zice:
- Dă-mi, te rog, sarea și piperul ! Teo se aude ca un ecou:
- Șaia pipenu !
Gabi citește meniul poziție cu poziție. Când ajunge la “Cot-let de porc cu sos pi-cant și ciu-perci” bunica oftează:
- Nu îmi aduce aminte, un fel atât de picant nu am mai întâlnit. Am mâncat o singură dată și m-a usturat de două ori.
Gabi, ascultătoare, întoarce foaia și citește mai departe:
- Þui-ca ca-sei.
- Poftiim ? sărim deodată Cătălin și cu mine și comandăm câte un pahar. După ce gustăm, cădem de comun acord: “țuica casei” merită să devină a patra cacofonie permisă a limbii române.
Gabi termină de citit și până ne aduce comenzile, începe să propună diverse jocuri:
- Mami, eu sunt un iepuraș, tata regele animalelor și tu mama pădurii.
Nu prea înțelege de ce râdem, așa că insistă în altă direcție:
- Bunica, hai să jucăm un joc, eu sunt un câine și tu ești o vacă.
Cuvintele “tu ești o vacă”, rostite clar și răspicat, picate pe un fond de liniște, răsună în toată sala de mese. Momentul de jenă este întrerupt de râsul sănătos al bunicii. Mai târziu îi propun lui Gabi:
- Îți dau o ciocolată, mă înveți și pe mine jocul ăla ?

Ajunși în camere, bunica ne anunță:
- În seara asta avem vizionare, s-a terminat prima casetă.
- Cam repede, îmi dau eu cu părerea.
Ne instalăm în diverse poziții. După ce își aude prima oară numele, Teo își lipește nasul de televizor și începe să converseze cu eroii filmului.
- Teo, ți-a plăcut ? Mai vrei? întreabă bunica din televizor.
- Daa, răspunde Teo din televizor.
- Daa, răspunde cu convingere și Teo din fața televizorului.
La un moment dat ne dăm seama de ce se terminase caseta așa de repede: bunica uitase camera aprinsă. O bună perioadă imaginea era albă, se auzeau vagi conversații și un zgomot de fond. Cătălin, politicos dar persuasiv, se preface că ciulește urechea:
- Ce sunt zgomotele astea ? Nu cumva ați uitat aparatul deschis și noaptea ?
- Dacă era noaptea ai fi auzit un sforăit puternic, râde bunica.

De schi nu eram interesați, din diverse motive. Motivul meu avea o vechime de douăzeci de ani și se numea “fractură dublă de tibie și peroneu, cinci luni de spitalizare”. În schimb pe la mijlocul concediului descoperim că în Predeal există un patinoar. Neîntreținut, gheață zgrunțuroasă, dar pentru Gabi putea fi un bun început. I-a plăcut, puteai merge pe gheață cu patine și cu pantofi la fel de bine. Dar Monica și cu mine fusesem pe un patinoar adevărat și ne-am dat seama că n-avea nici o șansă să învețe mișcările corecte. Știam că la Poiană era un patinoar bun, dar ni se părea cam incomod, eram legați de mesele la ore fixe. O mămică ne-a dat o veste bună: se deschisese de curând un patinoar bine întreținut la Sinaia. Așa că a doua zi ne-am înființat acolo. Gabi a fost total nemulțumită, îi alunecau picioarele în toate direcțiile, protesta de zor:
- Vreau la patinoarul meu din Predeal !
Monica i-a angajat un monitor timp de o oră. Acesta i-a arătat câteva mișcări, i-a dat un butoi pe care trebuia să-l împingă pe gheață, dar nu a ajutat prea mult, Gabi rămânea în continuare țeapănă. Lipsa de curaj era evidentă. În schimb a ajutat ambiția. Când au sosit pe gheață alte câteva fetițe de vârsta ei, Gabi n-a vrut să rămână de rușine și și-a dat drumul. După o oră străbătea patinoarul fără probleme, cu mișcări cam scurte dar corecte. După câte o piruetă mai reușită ne arunca o privire mândră și bucuroasă.

În timpul ăsta, Teo nu pierdea vremea. A avut câteva tentative eșuate să intre și el pe patinoar, după care și-a îndreptat atenția către partea feminină de pe margine. Vârsta nu conta, a cucerit pe rând domnișoare de trei ani și doamne de patruzeci. I-am studiat metoda. Alegea subiectul din ochi, mergea ață până în fața lui unde rămânea proțăpit cu privirile fixe până capta atenția. Urmau întrebările clasice:
- Cum te cheamă, câți ani ai ?
Aici se vedea înțelepciunea lui de adevărat cuceritor. Deși de obicei guraliv, cu noile cunoștințe Teo rămânea mut. Pe o femeie nou cucerită trebuie să o lași să vorbească ea cât mai mult. Eram obligat să intervin eu. Așa am aflat cum fusese vremea în Sinaia în ultima perioadă, de când se construise patinoarul, câte ceva despre copiii subiecților. Am primit chiar și un compliment:
- Cum, e nepot ? Eram convinsă că e fiul dumneavoastră !
Ipocrizia era evidentă. Datorită cheliei și a bărbii înspicate am figură clasică de bunic încă de pe vremea când, în calitate de tătic, îmi duceam la grădiniță fata cea mică, astăzi liceancă. Dar mi-am propus în sinea mea ca mai spre primăvară să îl iau pe Teo la plimbare în fiecare duminică în parcul din Constanța.

Au mai fost și alte întâmplări. Oameni de zăpadă, bătăi cu bulgări, o căsuță săpată de Cătălin într-un troian imens. Într-o seară am făcut câteva partide de biliard. Pe toată perioada concediului am comparat fluidele fierbinți din Predeal. Vinul fiert cu scorțișoară de la telescaun e mai bun decât vinul fiert cu mere de la Fulg de Nea. Dar cea mai bună este “țuica casei” fiartă cu piper.
În weekend au venit pentru două zile din București a doua fată cu soțul ei. Singurii care n-au putut veni au fost băiatul, detașat pentru o lună în Suedia și fata cea mică, elevă la liceu. Au fost și unele încercări de schi, soldate cu febră musculară și chiar unele reușite ale ginerelui cu un snowboard.

Dar “șaia pipenul” întregului concediu au fost cei doi nepoți.


21.02.2006