Intotdeauna mi-au placut plimbarile de seara. Acum, ca si in multe alte seri, pasesc pe vechiul si familiarul trotuar. Pe strada prea putina lume se plimba la ora asta. Un batran, un cuplu, nu, doua cupluri. Inca un cuplu. Un catel maidanez. Ceasul meu a stat de ceva vremeiar stele au aparut pe cerul nu de mult innorat. Bate un vant usor de primavara. De-atatea ori m-am plimbat pe strazile orasului pe care il numesc „acasa” incat le-as putea nimeri cu ochii inchisi. Strazi de sperante si de frici de-a lungul carora m-am plimbat de atatea ori. Pasii m-au purtat pe ele… nu am plecat cu vreo tinta. Atat de departe ma simt in seara asta de tot si de toate… desi de multe ori sutnem pe acelasi trotuar. Timpul a disparut, scurs printre crapaturile asfaltului rece si prafuit. Beat sau treaz, zambind sau cu lacrimile siroidu-mi fierbinti pe obraji, strazile mi-au fost mereu alaturi, sa le urmez lasand un urma gandurile zilelor de ieri. Si vantul imi va fi trecut de fiecare datat printre firele de par ca mangaierea unei maini invizibile. Monotonia din asta seara ma ingrijoreaza peste poate. Nici eu nu stiu ce as vrea si de ce am nevoie. Poate ca de tine. Poate ca fiecare plimbare imi ghideaza pasii spre usa casei tale, si buzele spre fruntea ta. Dar asta seara sunt singur pe strada… nu cu tine, nu cu oricine altcineva… poate pe langa vreu felinar nici chiar cu mine…