Vânez numai pentru mâncare
Și pescuitul sportiv nu-mi place mai deloc
Primăvara, înainte de culcare
Mă coc,
N-am loc,
Cu-n toc în mână
N-am vână
Să scriu ce-mi vine la-ndemână

Vânez pentru mâncare.
Mi-e foame, tare.


Ea mă pândește la un colț de cafenea, alcătuit din două camere cu trecere. Stă să treacă luna, sau să apună soarele, ceea ce înseamnă, în viziunea mea săracă și demitizată (cu toate că mi-au rămas înfiripate de luna trecută rudimente și atavisme de simboluri și de metafizică) cam același lucru. Ea s-a retras pudic din imaginarul meu, cu obrajii colorați ușor de o tentă roz și cu ochii strălucitori, abia dezghețați din frigul iernii, lăsând locul atât de gol în urma ei, încât a început să-l umple poezia, și să-l năpădească, la fel ca o buruiană neagră de verde ce este, atotinvadatoare, crescută în tufe dese de cuvinte care aproape că și-au pierdut înțelesul.
Ea iși umbrește pomeții cu genele lungi, și cateodată, când e în toane bune, se lasă învaluită cu privirea. Nu întotdeauna – dar eu sunt prima care să recunosc că frumusețea e greu de purtat, iar a curge prin crăpăturile sufletelor altora tot mereu și din nou și iarăși dizolvă fie caracterul, fie blândețea; poate chiar pe amândouă. Ea e frumoasă, și sufletul ei e cald; n-aș vrea să fie altfel, numai așa cum se găsește; în condițiile astea, îmi e frică s-o ating fie și cu un cuvânt. Dar, zânele sunt și ele femei, pană la urmă – de exemplu, Zâna-din Stei-cu-Părul-de-Piatra, s-a tuns.


Pescarul pescuia în ape tulburi sportiv
Petale și aripi de fluturi
Fenomenale rebuturi
Din apa grea
Radioactivă, în vers șters compus din mers.
Un singur vers cu miez
Se pierdea se ștergea din înțelegere
Se ducea și se cernea prin lucarnele de poduri învechite împletite din rechite se discernea prin praful ridicat în soare de-o bătaie cu perne
prin care pescarul privea personal în astral.
Și totul în jur îl implica sentimental
Senzorial, sideral, îl albea pană la oase,
Acidul universal plouând ropotind
Fără motiv.