E ciudat cum deodată, fără motiv, simți nevoia de a plânge, simți de parcă ochii tăi sunt gata să reverse în orice moment un izvor de lacrimi, dar, totuși, unde sunt acele lacrimi? Și de ce simt nevoia de a plânge? Nu știu ce să zic… simt nevoia de a mă descărca. Acum, am găsit o nouă cale de a mă “descărca”, scrierile mele sunt o modalitate, care, într-un fel mă ajută. Tot ceea ce simt, ce gândesc, scriu. În acest fel, îmi revărs nervii, gândurile, temerile, tastând sau scriind pe o foaie, dar și cei ce citesc aceste lucruri, probabil că mă înțeleg mai bine, sau poate cred despre mine că nu sunt bună de nimic, scriu doar să-mi omor timpul și așa mai departe….
Sinceră să fiu, eu scriu pentru mine toate aceste lucruri, iar dacă vreun scriitor citește aceste rânduri ar trebui să facă și el același lucru, căci nu scri doar de dragul de a scrie, sau de a se lăuda că e mare scriitor, căci poți să scri și romane precum Tolkien, dar dacă romanele/scrierile tale sunt de toată jena- scuza-ți expresia- atunci e grav. Dar mai important este ca ție personal să îți placă și să nu luăm în seamă pe toți care chear vorbesc anapoda doar de dragul de a critica… cui îi place, bine, cui nu să își vadă de treabă. Scri pentru tine.
La început, când am început să scriu poezii, am scris doar de dragul de a scrie, nu scriam ceea ce simțeam, ci făceam doar rime…. Dar acum, parcă totul s-a schimbat. Prima poezie – ce-a mai veche care o mai am – a fost scrisă în anul 2000 și mie mi se pare că acea poezie este foarte “urâtă”, dar sunt mândră de ea, căci eu am scris-o…. acum, am trecut și eu mai mult prin viață, am început a scrie poezii, doar pentru a îmi revărsa nervii și suferințele mele, iar în ultimul timp, mi-am schimbat stilul. Am început a scrie poezii mai “triste”, nu știu cum să zic, eu una nu pot da o părere despre propria mea poezie, dar îmi plac foarte mult, asta depinde și de starea în care mă aflu. De exemplu poezia Te iubesc, a fost scrisă pentru că am vrut ca să îmi exprim sentimentul de bucurie și mulțumire față de o anumită persoană. Acum, am început să scriu eseuri, deodată, m-a apucat…. Ce pot să fac? Scriu tot ceea ce simt, în felul acesta cei care citesc scrierile mele, probabil că mă vor înțelege mai mult, că nu mă vor mai trata precum un animal sălbatic, căci toată lumea merită puțin mai multă atenție, chiar și o a doua șansă.
Cei ce mă cunosc sigur spun despre mine că sunt o persoană plină de energie, “turbată”, sinceră să fiu, într-un fel așa și este, dar sunt puține persoane care mi-au văzut și a doua latură. Eu mi-am arătat ce-a de-a doua latură a două persoane, adică celor mai buni prieteni ai mei, care nu sunt sigură că m-au înțeles. Probabil că da, probabil că zic că am înnebunit, nu știu și nici nu îmi pasă, de la un timp am devenit foarte nepăsătoare, ceea ce prietenii mei zic că este foarte rău, dar nu cred asta. Mai bine să fiu așa decât să regret mai târziu, nu pot altcumva… Așa sunt eu, oamenii se schimbă cu timpul, nu pot rămâne aceeași persoană care am fost acum șase ani, am evoluat…. Vreau să zic că, toți merită o a doua șansă, indiferent de caz, căci nu ști cum este o persoană cu adevărat, dacă nu o cunoști destul de bine. Un om handicapat, fără mâini și fără picioare, poate fi chiar cel mai bun prieten al tău, el nu are aceeași liberate ca tine, dar poate fi alături de tine la bine și la rău….
Dacă ai vreun gând, care nu vrea să-ți iasă din cap, scrie-l pe o foaie de hârtie, pe un șertvețel, pe o bucată de ziar, iar apoi vei vedea că într-un fel am avut dreptate cu ceea ce am vrut să zic. Eu am făcut celași lucru, și vreau să zic că mi-a prins foarte bine, de fapt dacă nu urmam acel sfat, pe care vi-l dau și vouă, nu scriam aceste rânduri, de fapt nu scriam de loc, capul meu era încărcat de gânduri, sentimente, temeri, bucurii, de care nu puteam scăpa, care nu-mi dădea pace nici ziua nici noaptea….
Nu vă oblig să scrieți, ci doar să încercați, iar dacă v-a prins bine, să continuați.