oamenii tropăie în mine. unii mă sondează ca pe-o planetă ciudată. seva mea are un gust puțin mentolat. oamenii devin glandulari. în mintea mea oamenii devin orice vreau și asta mă bucură.


orbitele noastre sunt goale. un singur salon pentru toți ar ajunge. eu în dreapta unei femei cât o cămilă încerc să-mi imaginez ochii celorlalți orbi. mi se face sete. ea îmi dă să beau. mai târziu aud că plânge și o simt că se micșorează tot mai mult. lacrimile o pustiesc. devenim toți un deșert până seara.


mi se încleștează mâna pe brațul unui bărbat care tremură. mă prefac că nu observ. ar trebui să întreb ce și cum. râd puțin. vorbesc despre vreme. e cald. e caniculă. e torid. el tremură și mi-e teamă de ceea ce ar putea să-mi spună.


tu ești aici. respiri când eu nu mai pot. îmi spui ce se vede. femeia cămilă a dispărut până la urmă. salonul se întinde acum ca un deșert nesfârșit. eu sunt singura care știu. suntem bolnavi de unii și de alții. numai eu pot să fug dacă vreau. pe mine mă aștepți tu oriunde. doar eu pot să fug să dispar în ochiul tău verde sălbatic. oricând.