pe stânci nu dorm, redescopăr visarea. e ca atunci când îți dăltuiam închipuirile și, din prea mult material dur, epuizam conul de lumină, ochii mi se goleau de lume. nimic nu mai avea dimensiuni palpabile, nici măcar somnul în care îmi deschideai trecerile.

nu mă mai hrănesc. am nisip în tâmple, în inimă, în pântec. am nisip în partea de sus a vieții, în celulele astea mărunte. femeia-ta-nisip îți alunecă lent pe trup. abia o simți, abia o atingi. îți amintește de căderea în vid a dragostei.

vântul de nord taie trupul. neînsuflețirea devine a doua liniște. trec și prin ea, trec prin orizonturile tale închise, îți plutesc prin stern, mă cufund.

reverberăm fără să ne privim. orice ochi devine vulcan acvatic, orice ochi ne poate transforma în nimic. ne apărăm unul de celălalt, dintr-o ignoranță carnală. rupți, dezrădăcinați din același land luminos, ne căutăm dincolo de digul iluziei.

nu mă mai văd, pipăi cu neliniște prin tine, nu mă regăsesc. ai aruncat în ocean nisipurile. îți rămân, adânc.