Cea mai grozavă excursie făcută departe de Cluj mi s-a părut cea de la Stânișoara. Eram de câteva zile pe valea Oltului. Hotărât să cuprind în suflet cât mai multe din frumusețile acestor locuri, făceam zilnic drumeții mai lungi sau mai scurte.
Aventura a început când, traversând un baraj înalt cât trei balauri, așezați unul peste altul, am fost nevoiți să parcăm și să continuăm excursia pe jos. Să nu mă întrebați cum se numește barajul, căci nu știu. Pentru a scurta distanța până la primul popas, Antonio, un prieten, ne-a propus să luăm pieptiș coasta muntelui, aflată la doi pași de locul unde oprisem.
N-a fost o idee tocmai bună. Rădăcinile copacilor parcă prinseseră viață, împiedicându-ne tot timpul. Poteca se împotrivea prin suișuri greu de învins. Pături groase de frunze uscate, îngrămădite de vreme, ascundeau cărarea.
Ne-am reîntors, luând-o ca toți ceilalți, pe drumul ce șerpuia înghesuit printre pereții aspri de piatră, înălțați mult deasupra capului, drepți, neclintiți, stând parcă de strajă. Un fir de apă, scânteind limpede, bolborosea grăbit alături de noi. Cum uitasem să luăm cu noi ceva care să ne răcorească, setea mă chinuia atât de tare încât aș fi preferat să fiu un mormoloc în unda ce ne însoțea pașii. Ici, colo, menta sălbatică mă îmbia cu parfumul ei. Am rupt o frunză și-am strivit-o între dinți. Sălbăticia locului mi-a cotropit repede gândurile, îndemnându-mă la visare.
M-am oprit pentru o clipă și-am întors capul. Am fost surprins de nesfârșitele povârnișuri împădurite ce se pierdeau în urma noastră până hăt departe, amestecându-se cu zarea.
După un timp, am ieșit din strânsoarea muntelui. Fagi și paltini cu scoarța netedă, cenușie, ne întâmpinau. Între ei, nu departe, o mănăstire își înălța zidurile albe. Era Stânișoara. Ne-am potolit setea la fântâna lăcașului. Cred că am băut șase litri de apă. Bine! Bine! Poate numai trei. La poartă, o măicuță vindea suveniruri. Două iconițe și un îngeraș mi-au plăcut în mod deosebit. Le-am cumpărat, cu gând să le duc familiei. Ne-am tras sufletul, vreme de un sfert de ceas, apoi am continuat urcușul.
Un zgomot surd de ape, creștea, cu fiecare pas. Ajuns la destinație, am rămas fără grai. Turnul înalt al cascadei mă făcea să mă simt mic, neînsemnat. Din cer părea că se năruie peste mine, spintecând lumea în două, un șuvoi de ape vijelioase care se prăvălea, cu zgomot asurzitor, peste bolovanii de pe fundul albiei. Luciri scânteiau reci, în lumina soarelui.
Ne-am așezat la umbra unui mesteacăn. Sprijinit de coaja albă, admiram verdele pădurii ce ne înconjura, ca o nesfârșită haină. Frunzele tremurau, sub mângâierea vântului. Grațioase, tulpini de clopoței și rostopască, străpungeau aerul. Brazi întunecați ne ascundeau vederii piatra stâncilor. Nici un nor nu păta seninul cerului. Am luat două, trei pietricele și le-am strecurat în buzunar, convins fiind că păstrează între muchiile ascuțite lor, ceva din splendoarea maiestuoasă a locului, care m-a fermecat pentru totdeauna.
Cum soarele cobora hotărât spre apus, am fost nevoiți să ne îndreptăm spre casă. Neobișnuit cu efortul, aveam senzația că picioarele îmi luaseră foc.
Tolănindu-mi oboseala pe bancheta confortabilă a mașinii, mi-am dat seama că, deja gândurile mele, puneau la cale traseul aventurilor viitoare. Dar despre ele o să vă povestesc altă dată.


noiembrie 2006 – 21 mai 2007