"Porque tiene tanta luz este dia tan sombrio?!" - La Oreja De Van Gogh




Morminte largi se deschid. Arma mi-a căzut demult. Alerg spre linia noastră. Camarazii mei mă strigă să mă opresc. N-am să mă opresc. Nu vreau să mă opresc. Sunt morți. Vreau să alerg. E departe casa mea, camera mea plină de lumină. Alerg spre ea. Mă împiedic de cadavrul unui copil. E încă moale, cald. Îl privesc pentru o clipă. Moartea l-a atins de curând. Are o privire dezorientată. Nu cred că trebuia să moară. Sunt obosit. Nu mai vreau să mai alerg spre camera mea. Mă așez lângă el. Îl mângâi încet pe răni. Privește spre cer. Privesc și eu. „O să stau aici lângă tine. Vreau să te țin de mână până când mâna ta o sa devină rece.” Cred că mi-a zâmbit. Vreau să-mi zâmbească. „Zâmbește-mi. Te rog frumos, zâmbește-mi!”. Îl apuc de maxilar cu putere. Îi întorc fața spre mine. Nu zâmbește. De ce nu zâmbește?! Vreau să zâmbească. Armele tac. Sau poate că mă înșel. Sângele mi se scurge încet pe sub tuninca verde. Picături mari, roșii îi cad pe față. E sângele meu. E rana mea. Nu le poate simți gustul. E atât de tânăr că-mi pare rău că m-am împedicat de el. Nu are armă. Nici nu-i trebuia. De ce nu-mi zâmbește?! „Zâmbește-mi!” Îl caut în buzunare. Are o poză cu o fată. Sora lui, probabil. „august 1944, Paris”. E o stradelă îngustă. Pe fundal cineva vinde pălarii de soare. Ea zâmbește. Se face lumină, multă lumină. „De ce are atâta lumină ziua aceasta atât de întunecată?!”. Știu, acum știu.







http://youtube.com/watch?v=zUZQtXCUG-s