Parcă am primit o lovitură direct în frunte. Și parcă mă clatin încă pe picioare în urma impactului. Presupun că nu a fost cine știe ce grav, din moment ce, iată, I’m still standing.
Totuși, aștept cu interes să-mi revin, să dispară senzația tâmpită de amețeală. De nu știu ce-am pățit…
Băieții mei tre să știe ceva despre toată starea asta a mea. E ceva în tăcerile lor. Atunci când tac și nu mă asurzesc cu discuții la care mi-e greu să iau parte.
De ce să nu pot lua parte la pălăvrăgelile noastre? Eu eram gura cea mai mare. Da, numai eu știu să-i ațâț încât ei să dea tot ce au din ei. Îmi cunosc marfa și știu exact pe ce butoane să apăs ca să-i pun în valoare.
Numai acum nu știu ce am, de unde amețeala asta și durerea capului meu care a fost un cap de fier toată viața mea, care a gândit mereu drept și și-a luat nedrept multe tifle, prostii de care să râzi o viață.
Și de ce îmi sunt moi picioarele. Picioarele mele săracele, nu foarte faine, la care mai greu ajungeau măngăierile bârbaților, dar pe care am purtat casa noastră. Se zice că după masivitatea picioarelor îți dai seama despre cât de bine se poate un om ține în viața asta. Sau asta e consolarea celor cu picioare groase. ha, ha.
Eu sunt o fire simplă și sănătoasă. Undeva în mine râde puternic viața, așa am fost mereu, chiar dacă m-am mai văietat. Am crescut doi băieți și încă mai am de lucru la ei.
Numai că pare foarte greu acum, cu ceața asta de pe creier și încetineala care nu-i a mea. Și zăcutul de-aiurea. Prostește. Când mă uit în jur și văd că sunt atâtea de făcut, că băieții nu prea se descurcă fără maică-sa, deși ei nu spun nimic, de atâtea și atâtea zile în care am căzut adânc în mine și nu mă pot sălta.
Mă ajută parcă faptul că-mi vorbesc. M-ar ajuta mai mult oare dacă aș admite ce mi s-a întâmplat, mie, femeie sănătoasă, mândră de capu meu și de ce am realizat aproape singură cu mine și cu sufletele astea care tot de la mine așteaptă cu ochii mari și mâna întinsă. Bine, recunosc față de mine și față de tine, dacă citești, nu știu cum, toate astea.
Ei bine, ce m-a dărâmat acum, ca atunci demult, știi tu, e că m-ai făcut din nou, după atâția ani, să vin după tine, după cuvintele tale mari și amăgitoare despre dragoste, deși am o casă cu altul, deși am copii cu altul, iar tu mi-ai spus iar, tu știi de ce, ce este dragostea, iar eu ți-am arătat ce este ea, și m-am trădat pe mine și pe ai mei, eu nu știu de ce, ca tu să-mi explici, cu aceleași argumente, de ce nu se va putea între noi nici de data asta, iar mie nu-mi pare rău după tine, domnule, căci boii de la bicicletă mi-ai luat, dar, uite, capu meu s-a înșelat și acum el mă doare, iar eu încerc să mă adun și încerc să cred că năucirea asta a mea este numai de la ușile pe care mi le-ai trântit cu anii în frunte imediat după ce mă invitai să intru.
Vreau să-ți spun că nu te-am înțeles niciodată, simplă fiind, dar mă înțeleg pe mine de puțină vreme și cred că am să râd cât mai mult posibil. Râd și acum, amar, așa că râsul asta e pentru tine.