Nu stiu, chiar nu stiu de unde a pornit tot curaju-mi de a-i spune "te iubesc"... pentru prima oara in viata mea, poate pentru ultima oara... stiu, inima mea e de vina, caci bataile ei lovesc nebune numai la simtirea parfumului său pe care il simt ori de cate ori il vad in preajma mea..el de ce nu ma vede? de ce nu poate sa-si lase zambetul acela ce ma umple de o beatitudine metafizica, sa-si apropie buzele sa vibreze la unison cu ale mele, sa-mi sopteasca... de un singur cuvant am nevoie.
El nu stie, dar in fiecare noapte alba ridic privirea la stele si il vad... vad un inger... un inger care imi apare si in cele mai adanci vise, dandu-mi speranta ce ma tine vie...
Il intreb... "cum poti sa mirosi florile, sa te trezesti dimineata, sa te bucuri de viata, fara sa cunosti minunea ce-ti da fiori?
Cand ma uit la tine, ma pierd; fii cu mine, ca sa nu ma mai pierd niciodata in singuratatea asta absurda. Te iubesc... nu-i de ajuns?"... si el se departeaza... degeaba esti un inger, daca nu stii sa veghezi un suflet ce crede in tine de cand i te-ai aratat...