Io-s vinovat.
Un atentat în Israel. – Io-s vinovat. Acum trei ani, îmi amintesc, am omorât o muscă; care-ar fi hrănit o pasăre; care-ar fi hrănit o pisică; care-ar fi hrănit o plantă; care-ar fi hrănit un om – singurul om care-ar fi putut împiedica atentatul. Deci: io-s vinovat!
Încălzirea globală a Terrei. – Io-s vinovat. Respir regulat; am și tăiat niște pomi; obișnuiesc când trec pe lângă copaci, arbori sau tufe să rup frunze; am obiceiul să folosesc hârtie. Argumente certe: io-s vinovat!
Totul, absolut tot ce se întâmplă rău din cauza mea este. Nu există nimic care să se sustragă influinței mele malefice. Inclusiv lucrurile rele din istorie s-au petrecut pentru că urma să apar io.
Paranoie pe invers? Poate doar forțare. Ce-ar fi să încercăm să fim și noi oamenii odată cu adevărat sinceri – pentru o clipă să-ncercăm să nu mai fim așa egocentriști. Ne-am proclamat vârful evoluției trofice. Dar asta presupune exclusiv doar să luăm? Cu ce ne justificăm această poziție? Ce-am adus noi pentru lume? Și când spun lume, privesc dincolo de omenire, mă gândesc la natură, la viață în ansamblul ei, la Planeta Vie.
O plantă ia apă și minerale, dar dă înapoi oxigen și hrană pentru alte viețăți; dacă ar dispărea toată vegetația, viața ar înceta să existe. Orice animal se hrănește, dar la rândul său este hrană și-n același timp își are rolul său esențial în ecosistem. Dacă o specie ar dispărea, natura i-ar resimții serios lipsa.
Am acceptat că Soarele nu se învârte în jurul Pământului, dar nu vom accepta vreodată că Universul nu se-nvârte în jurul Omului. Omul – Centrul Universului – cum ne vedem! Ce-ar fi dacă noi am dispărea? N-ar mai fi orașe, cultură, civilizație. Dar cât ar suferi Pământul de absența acestora? Retorică întrebare!
Normal și eu sunt om și nu pot să-mi neg total originea. Într-o asemenea discuție, adversarii mi-ar spune că esența, rolul omului constă în gândirea lui. Trec peste multe dovezi care demonstrează contrariul și iau rațiunea drept meritul nostru suprem. Dar oare, întrebarea cheie, prin evoluție nu vom ajunge într-un stadiu de gândire propriu animalelor sau poate chiar plantelor? Dovada: nu orice suprem ideal religios este o resemnare totală în fața destinului, o acceptare a acestuia – atitudini similare în aparență cu cele ale animalelor. Poate că vom găsi în această neconștiință animalică suprema înțelepciune a acceptării vieții fără întrebări, fără explicații.
Ipoteză sofistă, dar dacă nu…