Mâna ta nu-i fără de temei fierbinte
sau rece, grea ca plumnbul, sau ușoară;
eu vorba i-o-nțeleg, și ea nu minte,
cum are obicei stăpânul, bunăoară.

E ca o frunză mare, pală, ce s-a scuturat
pe fruntea mea să steie răcoroasă
și, când pe umeri câteodată mi se lasă
eu, știu de ești sau nu ești supărat.

În părul meu ce albe-s degetele mâinii tale
și-așa de visătoare, că de femeie-mi par,
dar ard și dor de brațe până la umăr goale,
de-mi zic că au în vârfuri și-n podul palmei jar.

Știu orice linie sau vinișoară albăstrie
a mâinii tale, orișicât de neânsemnată
după cum ea pe de rost mă știe
și să mă mai uite n-ar putea vrodată.