Un început apoteotic, un sfârșit eroic, rareori tragic.Asta are în componență aproape orice poveste.Că o auzim la televizor, în presa scrisă, într-un cerc de cunoscuți sau oriunde altundeva, povestea de care vă spun, e „muncită”.Într-o formă sau alta, indiferent de mod, minciuna își croiește drum în fiecare întâmplare povestită.Ea e cea care înflorește peisajul,ea transformă fapte banale prin natura și consecințele lor, în acțiuni demne de romane.Sădită cât de adânc posibil de cel care a cumpărat-o cu prețul echivalent al demnității, această sămânță dă roade imediat.Crește repede, aducând cu ea un potențial efect de domino, unde piesele cad una după alta cu o repeziciune fantastică.Și când mă gândesc că a fost necesar doar un imbold, atunci încep să mă tem cu adevărat de ceea ce ar produce posibila „minciună perfecta”.Minciuna e un mecanism, dureros de complex, care își produce singur energia necesară dezvoltării și funcționării lui.
Mă gândesc câte lucruri minunate am putea crea dacă ne-am folosi resursele în acest scop.Și nu să îmbrobodim pe cei din viața de zi cu zi cu cine știe ce basme, doar ca noi să păream piese de rezistență ale Universului însuși.Prosperitate? Nu. Mult mai mult. Cred că dacă ai citit fiecare pagină până aici,știi deja că nu am concepte și planuri divine. Nici vise stupide în care cred cu încăpățânare și care aș crede că sunt perfectibile și realizabile.Nu împing limita într-atât.Dar măcar cu ceva procente,viața ni s-ar ușura.
Însa se pare că o activitate plăcută pentru unii,cum e minciuna, nu poate fi înlocuită cu altceva.Nu se vrea asta din comoditate sau din teamă.Din teama că cei ce ne înconjoară ar putea să vadă cine suntem cu adevărat.Și unde ar fi atunci eroul din tine? Minciuna e un rege ce are o vastă împărăție și un număr record de supuși.Sunt și ei împarțiți pe straturi,în funcție de scopul minciunii lor.Astfel,oricât de tâmpit aș părea, nu pot să neg faptul că eu cred cu adevărat în minciuna „scut”. Aceasta nu servește să-ți împopoțonezi imaginea.Ea are un rol mult mai plauzibil.Rolul de a-i proteja pe cei din jurul tău, persoanele la care ții enorm. Atenție.Mulți însa folosesc scuza aceasta (scopul nu scuză mijloacele) pentru a-și justifica acțiuni anapoda,sau pentru a încerca să-și acopere urmele. Minciuna „scut” standard e mică de dimensiuni.Descoperirea ei nu ar putea răni pe nimeni, eventual ai putea crește (real) în ochii celor pe care ai încercat să-i ții sub aripa ta protectoare.
Minciuna intră acolo unde corespondentul ei, Adevărul e lipsit parcă de orice farmec.Un adevăr nu aduce cu el aplauze, fiindcă ciudat, orice persoană,oricât ar minți, are pretenția să i se răspundă doar cu adevăr.E totodată un mod de consolare.Unii mint în așa hal, încât ajung până și ei să creadă acest lucru.
E doar o altă pată pe care fiecare și-o pune pe destin.Și-o atribuie cu atâta sârg și meticulozitate încât devine adesea mândru de ea.Și poate e normal să fie astfel,când ceilalți prin modul lor de a proceda, te încurajează să continui, să dezvolți și să susți minciuna.O activitate abjectă ce denotă în mod evident superficialitatea de care poate da dovadă rasa umană.Dacă ar fi după mine, aș introduce pedeapsa capitală pentru idioți, pentru mincinoși, pentru toate scursurile societății.Din nou îți zic faptul că nu sunt atât de nebun încât să consider că aș fi o minte luminată.De multe ori îmi dovedesc asta singur.Prin greșelile mele, prin ciudata mea incompetență de a mă face înțeles.Dar stau de multe ori și mă uit pe stradă, în vreun parc, oriunde.Și nu pot să cred că acele clipe vor trece fără să văd ceva ce mă dezgustă.Ce dezgustă rațiunea,și chiar bunele moravuri.E greu,și chiar doare.Încerc să ascult sfatul cuiva.Nu mi-a fost dat în mod direct, însă am reușit să-l „prind”.Esența lui e că nu ar mai trebui să judec pe nimeni, ci să îi reneg pe toți.Poate odată, undeva în viitorul îndepărtat voi fi capabil să fac asta.Până atunci, îi voi disprețui în mod echitabil pe fiecare.