toamna asta se poartă accente minimaliste
femeile nu mai au nevoie de cărți
rup singure din lume petice simple
să-și acopere creierul cu veșminte moi și lucioase
fără sentiment sau memorie

își împiedică tocurile în volume complicate și vechi
pe care le lovesc scurt ca pe niște câini vagabonzi
pentru ele bibliotecile sunt niște cavouri adânci
cu rafturi pline de cadavre de cărți
sufocate de pudra bibliotecarelor cu ochii topiți
ce-și poartă oftatul de toamnă legat în batiste demodate de pânză

satele părintești s-au pierdut în istorii urbane
trenurile de provincie au ruginit
și miros a sânge de toamnă împrăștiat între șine

diminețile în metrou
femei lucioase se așează cuminți ca niște prăzi stivuite în burtă de șarpe
se lasă târâte ocluziv prin mațe de întuneric
revistele mondene le mor palide și tăcute în brațe
fâlfâind anemic din pagini ca niște fluturi mari și uscați

toamna picturile din biserici sunt singure și au ochi de femei cabotine
cu fardul scurs de atâtea ploi infiltrate
cortina deja s-a închis ca un ochi injectat
iar îngerii au bătut politicos și prematur din aripi

în seara asta plouă rece pe străzi
apa îmi curge apatic de pe umbrelă pe spate
și mă împiedic de frunze și femei de octombrie
ca de niște coperți banale și leneșe
ce și-au smuls definitiv paginile
în ultima epilare mentală