Există ceva, un „nu știu ce și un nu știu cum”, care particularizează un individ. Fiecare om imprimă lucrurilor din jurul său o anume caracteristică, își lasă amprenta asupra mediului de viață asigurându-și sistematic modalități proprii de ființare și dovedind centralitate ontologică; dar, unii dintre semenii noștri, lasă și o puternică amprentă asupra timpului.
Un astfel de om a fost Horațius, cel mai mare clasic roman. Opera sa denotă spiritul omului erudit care, îmbinând utilul cu plăcutul, utile cum dulci, a realizat o adevărată mutație axiologică relativ la conduita artistului, a omului în genere. Înclinația sa spre epicureism, evidentă în anumite texte lirice, face din Horațius un poet al vieții, al setei de viață și accentuează obsesia sa pentru timp, timpul cu „orele lui prea repezi”, fugaces orae ce ne obligă la „arderea” până la autonimicire cu fiecare nouă trăire emoțională transformată în act de creație.
Atitudinea poetului în fața vieții are adesea și nuanțe de stoicism, atunci când admite necesitatea împăcării cu destinul în scopul susținerii armoniei universale. Pentru om, aflat mereu în ipostaza de „prizonier al timpului”, singura modalitate de eliberare este acceptarea unei conduite morale bazată de „înțelepciune” și prietenie.
Una din cele mai celebre poezii horațiene este epistola „Ad Pisones” (scrisoare către frații Piso) denumită ulterior „Ars Poetica” unde sunt exprimate idei privind natura și esența creației literare prin intermediul cărora Horațius deschide drumul înnoirilor în spațiului epic latin. Arta poetică horațiană va cunoaște o imensă posteritate și va genera canoane estetice care vor deveni, prin Boileau sau alți oameni de litere, suport stilistic pentru clasicismul european modern.

Atingerea desăvârșirii artistice este și rămâne idealul oricărui creator iar pentru a ajunge la „împăcarea” cu lumea și cu sinele real sunt necesare explorări imaginative asupra realității ce ne apare astăzi în mod frecvent ca reproducere, „ca imagine a imaginilor”. Omul contemporan este „invitat” să privească (fără să participe), aparent pasiv, la spectacolul de imagini (din: reviste, afișe, cinematografe, TV ș.a.) care ar trebui să fie rezultatul nemijlocit al reflectării realității dar ceea ce i se prezintă nu este decât o pseudo-realitate sau cel mult o „felie” ruptă din lume. Valul global de imagini care asaltează azi omul se pare că generează un „analfabetism post-literar”(A. Gunther) situație în care există toate șansele pentru instalarea unidimensionalității ființei umane.
Revin astfel în actualitate mai vechi modele lirice care pun la îndemâna poetului paleta larg-metaforică a simbolurilor clasiciste și obligă la regândirea leitmotivului promovat de către Horațius „ut pictura poesis”. Așadar, poezia (este) asemenea picturii iar poetul este și/sau devine un re-formator de caractere umane, modificând structural arta poeziei, percepând lumea prin filtrul idealității spre a se adapta cerințelor ei mereu în schimbare. Fără a i se face vreun reproș celui „străin de viață” este tot mai evidentă analitica conceptelor, înțelegând prin aceasta orientarea demersului liric contemporan către zona fascinantă a „revelării misterului” (L. Blaga) și căutării în intelectul pur a formelor artistice.