E intuneric! cuvinte neintelese razbat pana la mine.
Poate fi un semnal de alarma sau poate fi un regret!
Un semnal de alarma ce parca ar incerca sa-mi trezeasca sufletul din amorteala, soptindu-i ca inca nu a sosit clipa, ca inca exista, ca inca e viu, ca inca e avid de cunoastere.
Un regret, (si mai degraba asta e), refulat care incearca disperat sa iasa la lumina.
ce pacat ca atat de tarziu realizam ca nu suntem stapanii sentimentelor nutrite, gandurilor dospite de aroma sperantelor, ca nici macar stapanii propriilor trupuri nu suntem, ptr ca el - TIMPUL este marele si unicul nostru coordonator.
E suficient ca el sa curga si tot procesul se deruleaza cu o rapiditate zdrobitoare. Nimic nu mai poate fi la fel, totul imi scapa printre degete.
Doamne cat de mult regret ca nu mai sunt copil, ca nu mai simt bucuria, inocenta, naivitatea de atunci.
Am inteles ca de fapt maturizare nu inseamna altceva decat uciderea copilariei si asta ma doare cel mai tare.
Uneori am senzatia ca in trecut, copil fiind, scriam cu mai multa profunzime, cu mai multa pricepere. Poate e doar o senzatie sau poate e adevarul. Cine stie? poate timpul imi va raspunde...
Stau si ma intreb spre ce curge acest timp?, spre capatul labirintului care este viata sau poate curge fara ca vreodata sa atinga ceva?
Daca privesc neantul ca pe un punct culminant atunci timpul are un sfarsit, atunci El poate fi suspendat, dar daca privesc neantul ca pe un nou inceput atunci Timpul nu poate fi oprit.
Si uite asa ma invart intr-un cerc inchis.
Cert este ca din trecerea noastra efemera nu ne ramane decat amintirea, nostalgia a ceea ce ai trait, a ceea ce ai fi putut trai.
Si atunci cine poate sa-mi spuna ca nostalgia nu doare, ca nu este ea singurul inamic al timpului?