Din nou, banal ecou în gol. Degeaba. Nu mai știu unde sunt, ce fac, de ce beau atât... Mă beau singură, incerc sa ma înec. De nu-știu-câte ori mi-am jurat că nu te mai caut, că te las în pace, că poate îți e mai bine singur. Cetatea și-a pierdut sufletul. Nu știu nici măcar dacă mai există. Destin? Glumești. Destinul fiecăruia e crucea fiecăruia. Fiecare cu ale lui.
Nu mă supăr să văd că ești rece. Chiar nu mă supăr. Mor în mine, dar n-ai decât să faci ce vrei. E treaba ta. Poți să te pui la masă lânga mine dacă vrei, poți să-ți înfășori crengile pe după gât, poți să faci ce vrei tu. Dar fă-o pe propria ta conștiință, știind că de fiecare dată când o faci, eu mai mor odată. Și o să mor de fiecare dată.
Masca... Iar masca aia tâmpă de copil prost și retardat... Așa m-am săturat de ființele de teapa ta, dar în același timp, numai într-acolo mă trage inima. Mi-e dor să zici ca sunt a ta. Chiar dacă nu am fost și nu sunt. Mi-e dor să mă strângi de mâna. Tare, până nu o mai am...
Să le spui celorlalți să nu se atingă de mine. Să spui că m-ai lua în brațe, dar... DAR, CE?! Nu te mai oprește nimic și jur că nu te înțeleg...
Știi ce cred eu? Cred că am dreptate în strofa pe care am scris-o zilele trecute:
"Nu exist...
Emisfere paralele,
ștreang de gât și gânduri rele.
Ursitoarele-mi sunt bete...
Mi-au ursit vreo 4 fete."
Banal. Zici că sunt Emo. Cutting my wrist in every direction. Doamne ferește.
De ce te uiți la mine, cu ochii triști și goi? N-ar fi mai bine oare, să-i scoatem pe-amândoi?
Te vreau iar. Dar nu variat. De tot.