„Mami, deschide ochii” (Doamne și ce frumos visam…) „Mami, n-auzi, deschide ochii, mi-e foame” Deja mănâncă dintr-o eugenie uitată de aseară pe masă. Mă scol buimacă (azi-noapte m-am tot trezit, ba să facă pipi, ba s-o adun de pe jos (că doarme la picioarele noastre, dezvelită), ba să fac focul că s-a făcut frig afară. Plouă mocănește și mă dor toate, în special mâna dreaptă după cele 12 kg de zarzavaturi date ieri prin mașină. Apare și Mihnea (el doarme la Titi) destul de somnoros – se scoală mai târziu de obicei – cu un covrig în mână. Mă spăl nedecisă, Andra vrea să-și dea și ea cu săpun pe față. N-o las… Ne ștergem și hai la bucătărie. „Mâncați cu mine omletă?” „Da! Da!” Iau patru ouă din frigider, brânză și costiță. Îi întreb pe fiecare: Andra vrea fără costiță, fără brânză, Mihnea vrea doar cu brânză. Buun! Îi bat fetei oul, îl pun în tigaie și între timp tai roșii pentru salată. Copiii nu stau locului, mi se tot învârt printre picioare și desculți (pe jos e iar murdar, cum naiba s-a făcut atâta mizerie de aseară până acum?) „Mami, nu mă lasă!” „Lasă-l dragă în pace!” „Stă pe perna mea!” „Da’ vreau să mă uit pe geam!” Scot omleta fetei în castronel dar n-am terminat de tăiat roșiile. Bat oul lui Mihnea, ah, să nu uit de brânză! Pun omleta în tigaie, uleiul s-a încins deja prea tare… Continui să tai roșii, pun sare și aud inevitabila miorlăială „Eu nu vreau cu sare, mami!”, o ignor, adaug oțet și ulei, câteva picături mi se preling pe degete, pun mâna pe furculiță să întorc omleta, apoi sparg cele două ouă rămase, și încep să le bat. „N-am loc, dă-te de aici!” „Nu vreau, pleacă tu!” „Mami, nu mă lasă” Mihnea trece pe scaunul meu. „Mami, vreau ceva să tai oușorul!” Le dau lingurițe, apoi continui să bat la ouă, costița s-a rumenit deja pe o parte. „Mami fac pipi, adu-mi olița!” Mă duc după oliță, o golesc, o spăl (spălatul înseamnă dat cu buretele spongios și cu săpun până nu se mai ține apa de ea, e regulă, altfel nu face), o aduc în viteză, întorc omleta care sfârâie deja arsă, iau olița o duc la baie gata să vărs conținutul, apoi răstorn în fine „omleta” mea într-o farfurie. Aș vrea să cred că mi-a trecut și foamea de atâția nervi, dar nu e deloc așa. „Mami vreau roșiuță!” Îi dau castronul mai aproape: „Ai grijă să nu dai pe tine!” „Nu dau…” Ia roșia în furculiță dar tot sucul și semințele se scurg pe pijamaua luată aseară. O șterg apăsat cu o cârpă și o cert. Atâta-mi trebuie! „Gata, nu mai mănânc!” Omleta e întreagă, dacă a luat de două ori din ea… Mihnea se fâțâie cu scaunul, mănâncă direct cu măna și bagă mult în gură. „Mihnea mănâncă frumos!” Mă duc să-mi iau un scaun din hol, îl apuc cu o mișcare fermă pentru a lua în același timp și hăinuța de pe el dar o mulțime de bucăți de covrig se răspândesc în evantai prin tot holul. Renunț să le mai strâng, și-mi pun scaunul pentru a mânca „la sobă”. „Mami, te rog frumos , vreau niște apă”. Mă ridic rapid (exprimarea nu-mi dă voie să întârzii), aduc apă, iau două cănițe (ce bine, imediat aud: „Vreau și eu!”) pun apă, mă așez din nou să înghit și eu în sfârșit ceva. Omleta e aproape rece și prea sărată. Suplinesc cu roșii din belșug și cu pâine. „Mi-a luat pânica mia!” și bâzâie, cu toate că ea nu mai mănâncă nici pâine nici altceva… „Mami, gata, vreau o cârpă!” Nu reacționez (fără „te rog”) așa că se decide să-și ia singur. Se întinde la dulap (cea de pe masă nu i se pare destul de bună), apucă un colț de prosop, trage, și odată cu el cad toate celelalte, exact pe locul unde cu câteva momente înainte era olița cu pipi! Măi ce inspirată am fost… Alege un prosop imaculat, îl face ghem, șterge mâinile de ulei și ou, gura de roșii, apoi îl aruncă cu indiferență. „Acum, dacă ați terminat, plecați de aici să mănânc și eu” Þi-ai găsit! Nu mai termin, adaug și porția fetei și le pun la frigider. Copiii pleacă in cameră iar eu mă apuc de strâns și de spălat vasele. Prin minte îmi trec imagini văzute aseară pe saitul parcului Vercors din Franța. Mă gândesc cum ar fi să umblu acum pe acolo… Cum să fie, teoretic foarte simplu, practic, imposibil! Cu toate acestea gândul nu vrea să plece de la sine dar e nevoit, pentru că în cameră s-a încins un scandal care nu mai poate fi tolerat. Mă întorc să mătur și calculez rapid cam de câte mii de ori va trebui să mai fac treaba asta în următorii cinci ani. Când tocmai am terminat, intră Titi, plouat, cu o jumătate de porumb copt în mână… Copiii explodează: „Titi, Titi, ai fost la povarnă!” Mâncăm porumb, apoi copiii se joacă cu Titi, râd de se cutremură, Mihnea în special, are un timbru inconfundabil. Mă uit la ei și-mi spun: „Sunt un om fericit!” Dar am un nod în gât…Peste câteva zile împlinesc 35 de ani…