BÂNTUIND, URLÂND, RUGÂNDU-MÃ


Bântui prin gândurile altora, mă doare atât de tare în cot și-n umărul drept...
Ce cred ?
Cred că mă doare capul dacă mai stau să mai și gândesc.
Strâng iubirea în brațe și o strâng atât de tare că ar putea să se contopească cu mine. O strâng în pumnul drept, încleștat, mi-e frică să nu o scap printre degete. Îmi este teamă să nu o pierd.
Urlu ca lupul de pe stema dacicului steag, nu la luna plină ci doar la micimea mea.
Ce spun?
Spun că nu este nimic de spus.
Durerea mi-a devenit o obișnuință; mă doare ce simt, ce văd, ce trăiesc.
Durerea îmi este o nouă plăcere. Ma doare, deci așa simt că sunt, nu am murit.
Mă rog pentru durerile lumii, nu pot să le uit, am timp să le ascult.
Tac?
Nu cred că aș putea sș tac, vorbind mă descarc.
În taina durerii găsești și iubire, sunt de nedespățit.
Mă doare, iubesc, e tot una atâta timp cât trăiesc.