Astăzi oamenii au dispărut deodată cu toții. "Toți" ăsta e un personaj foarte interesant, întotdeauna m-am gândit la el ca la un posibil prieten. Astăzi nu. Nicio fereastră prin apropiere, claustrofobia mea e fericită.

Scriu despre Lie cu o dexteritate uluitoare, după atâtea poeme mai lungi sau mai scurte, după câteva nuvele mai mult sau mai puțin reușite, toate scrise despre și pentru el, e momentul să îl încui bine în sertar și să trec mai departe.

Mult timp chitara și vocea lui m-au ajutat să fiu omul tânăr și aprig pe care el l-a cunoscut în adolescență. Îl apăram mereu de băieții mai mari din liceul meu care tot râdeau și îi spuneau că în loc să îmi cânte poeziile pe chitara lui veche și ieftină(primită în dar de la bunicul lui) mai bine mi-ar spune că mă iubește, țin minte că pe vreo doi dintre ăia chiar i-am bătut. Cred că și acum i-aș bate. Lie a fost fratele meu de suflet și de nopți lungi întâmplate în Cetatea din Târgu-Mureș unde povesteam despre Rilke, Baudelaire, Eliade, Petrarca și desigur Ungaretti, unde fumam Carpați fără filtru, ba chiar și Bucegi uneori și unde el cânta cu o voce care ajungea până la cer și înapoi poezii fără de seamăn. Eram geniali cu siguranță, încă mai cred chestia asta și nu accept să fiu contrazisă.

Cel mai aproape mi-a fost în '89 când cu prietenii mei de atunci(și de acum) urlam pe străzi de nebuni și ridicam baricadă la Inter. Mă gândeam atunci că peste noapte se va întâmpla o minune.

Lie, cel care la 18 ani, prin 1987 sau 1988 era luat cu arcanul în armată și dus într-o cazarmă pe graniță, Lie, cel care acolo pe graniță a fost nevoit să privească și să nu facă un pas, să nu spună o vorbă despre cum erau măcelăriți, călcați în picioare, uciși în bătaie, oamenii care fugeau din România vremii. Lie, pe numele lui real Ilie Crișan, un băiat de la țară venit în Târgu-Mureș la liceu, o voce care chiar și acum după atâția ani îmi mai cântă poeziile într-o tăcere doar a mea. Da, Băiatul cu Chitara din adolescența mea primește astăzi, iată, ultimul semn scris de mine pentru el.

Lie, Ilie Crișan, omul tânăr care s-a sinucis nebun la câțiva ani după ce a ieșit din armata comunistă.

Un om ucis. Nimeni nu a spus nimic, nimeni nu a făcut nimic, nimeni nu l-a ajutat.

.....................................................

E vremea ca Magda-Lena să închidă cu zgomot sertarul, ferestrele și ușa. Ea nu a fost în stare să ierte și să uite. Nu a fost în stare să scrie nimic care să o elibereze.
A îmbătrânit inutil Magda-Lena ascunsă într-un rid și într-un cântec măiastru pe care nimeni nu îl aude și nu îl știe.

Dana Banu tocmai scrie ultimul capitol din romanul ei. Magda-Lena, personajul principal din cartea ce tocmai își găsește punctul după 7 ani de scris mărunt cu renunțări și reveniri, cu depresive tăceri și reluări dezastruoase pentru sănătătatea și biografia autoarei, moare în cele din urmă odată cu Lie iar asta e îndeajuns de real ca să fie și tragic.
Un tragism pe care desigur posteritatea nu îl va lua în calcul.

Astăzi oamenii au dispărut cu toții și nu mai e nicio fereastră pe care Magda-Lena să o închidă sau să o deschidă, asta pentru că în ultimul capitol care tocmai se scrie, ea moare.

Dana Banu e un autor fericit, romanul ei va avea 553 de pagini și cu siguranță nu îl va publica prea curând. În definitiv "Toți" ăsta nu e un personaj chiar așa de interesant iar Dana Banu e un autor mult prea serios ca să se confunde cu personajul romanului ei.
Magda-Lena nu a existat niciodată.


Și închideți odată ferestrele alea prin care vă uitați curioși, nu mai e nimic de văzut aici.

Punct.

ascultă acest text în lectura autoarei

photo by Iann