sunt reticentă în a spune “te iubesc”
vorbe trădătoare ce seamănă iluzorie impresie a posesiunii și a statorniciei. sau poate rost.
oricum.

oamenii spun “am avut o mare dragoste”.
eu spun “am avut o mare dragoste”.
și cuvintele îmi poartă suflarea vorbelor-n trecut. spre anii trufași ce și-au purtat “te iubesc”-urile îmbătați de propriul lor clocot.
și acum
doar gustul sărat de vară, copacii șopteau și își purtau îndrăgostiții spre două cuvinte totale pe când eu eram doar bucăti.

dar poate așa se trăiesc marile iubiri; un pot uita țigările încolăcite-n doi oameni-ntrepătrunși. nici cât de asurzitoare ne-mbrăca tăcerea într-un singur trup fericit.

poate nu sunt construită pentru vieți întregi cu un om. poate privirea mea va-ncolăci deopotrivă și gândul și vorba și vântul beteag.
și, pe când tu vei vorbi, eu voi inspira total pe bucăți. sau cum aerul răcoros urmează ploilor vara și-mi alungește spirală genele până la împovărarea lacrimilor.
sau voi căuta să-ți memorez liniile mâinii stângi

pe când gleznele mele le vor atinge pe-ale tale și asta se va numi mângâiere

iar culorile ochilor mei
două cuvinte totale.

câți merităm iubirile mari – durerile mari? vorbele mari răstignite-n silabe. începutul persoanei a doua ce sădește propoziții cu iz de destin.
iubirea. și eu te…

dar îmi place cum te aud.
lasă-mi cuvintele tale să potolesc setea tăcerii mele.
eu îti voi da țigările mele.
sau poate culorile. mai ales că suntem oameni.
și nici n-avem timp.

acum îmi spun
“am avut o mare dragoste”
și-mi zdrobesc cuvintele pe smalțul dinților cu buzele să pot mușca răsuflarea ta.