În circumstanțe misterioase m-am dezlegat de motive personele și am fost aruncată în necunoscut pentru a mă descurca cu propria mea existență celibatară și cât se poate de bizară.
În vârtejul de idei ce se află tocmai în interiorul gândului meu încerc să instalez pacea.
Nopțile bolnave și pline de cearcăne târzii m-au terminat, incurabilele dureri mi se păreau interminabile, infinite și pline de torturări fizice și psihice. Îmi doream inexistența și moartea, fără regrete așteptând ora dimineții pentru a-mi putea manifesta durerea în alte condiții suspinând cu motivul luminii și ideea divină trează pentru a-mi auzi rugăciunea cerească.
Crearea timpului mi se pare atât de machiavelică fiindcă sunetul minutarului mă torturează asemeni unei ghilotine, iar secundarul pare o flacără ce-mi arde trupul, simt că stau pe rugul medieval suspinând durerea ce mă sugrumă. Păturile care mă învelesc îmi par valuri ce-mi acoperă respirața și mă fac să cad într-un somn ușor ce se aseamănă cu pana unui porumbel alb.
Ideea deghizării mele mă intrigă dar nu am de ales deoarece mă descopăr alergând pe străzile udate de ploaia primăverii îmbrăcată ca un băiat, însă sentimentele mele feminine mă învăluie cu fluturi în stomac... și părăsesc ținutul realității.
Descoperind acest roman contemporan, surprind detaliile emoțiilor trăite cu fiecare pagină. Nu mă regăsesc în niciuna din aceste trăiri, însă făcând abstracție de la ideea de singurătate, mă întreb de ce n-aș putea simți la fel. Răspunsul, ce mereu se remarcă prin gândul meu nedumerit, îmi apare ca o fantomă ce mă bântuie pentru eternitate.
Jocul de cuvinte îmi părea atât de interesant, acum îmi pare doar un joc plictisitor de Domino. Aș vrea să joc șah pe o tablă nouă, să fiu nebunul care mereu stă lângă rege, drumu meu este inversat, contorsionat…
Stând în liniștea deplină a camerei mele ca o formă de sancutar, am declanșat o puternică erupție vulcanică din adâncul sufletului și mi se părea o anomalie a motivului amoros, mi se părea atât de bizar, starniu și de neînțeles. Aceste tresăriri ale sentimentelor... le vedeam la fel de nejustificate și murdare asemeni unui incest, mă deprima gândul meu pervers, păream jalnică în cel mai urât sens al cuvântului, dezordinea minții sau întrebarea mea pusă la infinit mă rătăceau în ceață, însă am realizat inevitabilul și mi-am negat trăirea exterioară. Dorința mărturiei se transforma în febră, sentința la această greșeală se înfățișa asemeni unei ordini magistrale închizându-mă pe viață în eterna nedumerire pentru ceea ce urma să se întâmple.
Am observat greutatea cu care mă desfășor, străduința imensă de a-mi închide ploapele spre înnoptarea conștiinței, însă visul amurgului era cu ochii deschiși. Am descoperit goliciunea noastră într-o enormitate de cearceafuri albe, căldura amorțită a dimimineții în luna unui mai, părăsind lumea superficială și cufundându-ne în plăcerile trupești, în împletitura cu cele sufletești ridincu-se la cer asemeni unei jertfe. Imaginația mea nemărginită mă ducea pe culmile unui vârf de stâncă de care se izbeau, dăruindu-se cu totul, valurile învolburate de pasiunea mării. Aceste tablouri erotice mă denigrează demonstrându-mi cu fiecare clipă umilitoarele mele scăpări într-un abis îndepărtat.
Totul pare în zadar pentru că simt viciul ce mă cuprinde văzându-i viciile, m-aș avânta în viața nopții îmbietoare cu alcool și fum de țigară ce-mi înfășoară trupul, însă purced spre irealitate. Observ aceste îmbrățișări nocturne acompaniate de scrumiere pline de nicotina fumată până la epuizare asemeni trupului meu folosit până la extazul ultimului fum.
M-aș adânci în agonia visării mele, să fiu chitara sa. I-aș cere să mă cânte surprinzându-mă în corzile mele intinse și aducându-mă la cele mai înalte note muzicale.
Această încrucișare a rolurilor se pierde spre necunoscut, prin umilință și disperare acord această șansă imosibilului căci spulberarea visării mă îneacă scăldându-mă ca un prunc în puritatea cea mai divină a botezului. Agonia ultimei priviri, ultimei îmbrățișări se lungește în propria-i clipă asemeni unui clopot al bisericii. Durerea acesta interioară dezintegrează sclavul din mine, crearea acestui personaj inutil în piesa pierzaniei doboară orice șansă, orice dorință la infinit. Subtilitatea cuvintelor nu mai există, iar sinceritatea absurdului se manifestă ca o recuperare a relațiilor pierdute, dezordinea gândurilor se lipezește foarte încet, lucrurile se conturează, însă această rugăciune eternă persistă.
Urmărind calea mea dezorientată mă regăsesc pe străzile renumite ale unui oraș necunoscut pășind ca o fantomă îndrăgostită nebunește de o țară îndepărtată ca un patriot pierdut... mă învăluie parfumul țigărilor sale ce se imprimă în bumbacul hainelor asemeni unui parfum afrodisiac care mă urmărește.
Mă pierd în absurditatea de idei contemplând privirea sa atât de pașnică, urmărindu-i irisul profund, mă rătăcesc în neantul imaginației sale atât de copilăroasă și artificială și totuși atât de matură și realistă...