intro-zi poate ca nu va mai fi nevoie de astfel de manifeste, intr-o zi poate ca toti cei din jur vor fi adusi la acelasi grad
de inte..., de tampenie de o entitate superioara, poate ca turnul din Babilon, cel la care noi toti, salahorii, lucram zilnic
va avea atunci vreo sansa de a fi sfarsit.
poate ca asta e doar inceputul, poate ca entitatea ne inoculeaza fiecaruia samanta asta a sperantei, ne ofera imaginea
templului aceluia terminat, un ideal, un obiect al veneratiei si al aberatiei, poate ca fiecare e fortat exact in aceasta
clipa sa gandeasca ceea ce tocmai am scris eu.
poate ca limbajul universal mult dorit este tocmai acest obiect care ne capteaza atentia, un ideal universal, un turn
fara de varf, infiorator de subtire si drept si inalt, clar aparand in mijlocul noptii, infigandu-se in pajistea cu stele,
conexiunea cu "acolo", si scara sa interioara, marea spirala, sau poate marele lift, sau poate, si mai bine, marea scara rulanta
spiralata urcatoare, pentru ca nimeni nu a vazut nimic iesind de acolo, din turn. Nimeni nu a vazut nimic intrand, e adevarat si
lucrul asta, dar cu timpul lucrurile dispar, si toti se intreaba: unde ar putea incapea lucrurile astea toate, unde ar putea incapea
totul. Unde ar putea incapea atata ura, atatea iubiri pierdute, atatea sperante in van, ploile de lacrimi din ochii lor, totul.
E frica primara de necunoscut cea care se manifesta si aici, desi nu e frica, nici macar invinuire: oamenii cred, dar cred in sensul
ca "stiu", sigur "stiu", ca totul intra in turn. Toti si-l imagineaza ca pe un culoar vertical, spatiu trecerii, si nimeni ca pe
o camara: ha ha ha, dar e adevarat, e tragic, pentru ca turnul nu e o poarta, ci o fundatura, ultima fundatura.
la inceputul zilei, la intreruperea noptii noastre, la momentul ruperii visului, atunci cand iti dai seama ca ai trecut
in urmatorul episod, ca fiinta "tu" a mai imbatranit cu o crestatura pe zidul plin de AMR-uri, ca existenta ta moare la fel
ca o saltea pneumatica, moare fasaind, tragi adanc aer in piept pe nari, inchizi ochii, faci trecerea in revista a zilei de
ieri: nostalgia, eliberarea, noul, prezentul decazut, pagini de istorie, ziare insirate pe tarabe, strazi pline de oameni, strazi
goale, ca in clipa mortii - totul se perinda prin spatele pleoapelor, si atunci te lovesti cu palma peste ele, rasufli cu putere,
dai afara aerul infectat, te crezi pacatos pentru ca ai dormit - pentru ca ai pus pauza vietii, si strigi in mintea ta :"unde
s-au dus toate ?"
raspunsul....
e in turn...., sau nu chiar, e aici, in varful degetelor mele, e pe cale sa rabufneasca, nu il stiu acum, dar poate
entitatea il stie, si sigur asta nu e ultimul manifest...