Altadata as fi fost trista ca l-am pierdut. Poate chiar as fi plans. Desi distanta insemna ca nu ne vom vedea oricum niciodata fata in fata. Nici nu doream o astfel de intalnire, vroiam ca totul sa ramana asa, ca un fel de viata ascunsa, un pic paralela, indiferent de ce s-ar fi intamplat in acelasi timp in viata lui sau a mea, de-a lungul timpului. Disparuse din nou. De data asta dupa ce anumite cuvinte ale lui ma facusera sa, cum s-ar zice, 'fall out of love' cu el. Pur si simplu. Starea aceea in care ma aflasem timp de... la naiba, trecusera aproape trei ani... se terminase parca, ca si cand cineva m-ar fi trezit dintr-o hipnoza, sau de parca m-as fi trezit eu dintr-un vis. Ma intrebam, cum oare am putut avea acele sentimente pentru el? Dar... fusesera o gramada de sentimente contradictorii... La urma urmei, rezultatul ar fi fost poate acelasi - stiam, de altfel, ca nu vom fi vreodata impreuna, in sensul propriu-zis al cuvantului, dar imi placea sa traiesc cu acea iluzie... si acum, nici la iluzie nu mai aveam dreptul. Spusesem eu acele vorbe, eu eram aceea care ii raspundea la mesaje? Parca nu-mi venea sa cred... parca fusese o alta parte din mine... si acum stateam, plictisita parca de acest joc de care nu mai aveam chef, si incercam sa inteleg ce se intamplase. Imi era parca rusine de mine, ca spusesem toate acele lucruri... si totusi, toate acele sentimente si intamplari parca nu mai aveau acum nimic real. O lume in care nu voi mai putea patrunde, probabil, niciodata, o lume in care nu exista cale de intoarcere. Ramasese un gol in viata mea...
Dar fusese oare ceva real? Fusese poate ceva partial real - partial completat de imaginatia fiecaruia dintre noi, ce altceva putea oferi o corespondenta prin e-mail?
Se hotarase el sa se elibereze de o astfel de iluzie? Sa traiasca in real si sa nu mai spere in van? Dar eu eram cat se poate de reala! Eu nu eram o iluzie! Desi poate eram altfel decat isi imagina el, poate eram exact cum ar fi trebuit sa fiu. Dar el nu va afla niciodata. Si nici eu.

***

Zilele acelea in care te vedeam uneori atat de des, si nu indrazneam sa-ti spun ca ma bucur, cand nu eram constienta ca ar trebui sa le pretuiesc si sa nu mai ezit, au luat sfarsit.
Pot sta acum singura pe malul marii stiind ca astept degeaba, nu vei veni.
Nu inteleg ce s-a intamplat, nici nu am puterea de a-ti cere vreo explicatie.
Cand incerc sa vorbesc cu tine, e ceva ce ma opreste sa merg mai departe, tacerea ta, disparitiile tale, presimt ca e ceva dar nu indraznesc sa intreb de frica sa nu pierdem pana si momentele acestea.
Stiu ca intr-o zi vom uita ca ne-am cunoscut, ca ne-am vorbit si ne vom vedea mai departe fiecare de viata lui.
Nu as fi crezut ca se va termina asa... Imi vine sa ma culc, sa pun capul pe scarile ruinelor amintirilor noastre si sa stau asa, asteptand nici eu nu mai stiu ce, scapand de prezent...

***

Avusesem ocazia sa trag cu ochiul si sa zaresc cateva fragmente din viata lui. Cateva fragmente de ganduri, de fapt, din viata unui om care va ramane in cele din urma un necunoscut, pentru ca nu voi avea niciodata toate piesele ca sa pot face un puzzle complet si sa am o imagine completa asupra vietii lui. Si apoi, gata, totul se oprise. El disparuse. Niste schimburi de mesaje, schimburi de replici, de informatii, de sentimente... si adio? asta era tot?...

***

Si totusi, era respingerea lui poate doar in mintea mea? Se afla oare si el, ca si mine, intr-o stare de confuzie, de indecizie? Poate i se intampla si lui -ca si mie- sa nu stie ce sa mai spuna, ce sa mai raspunda... daca era bine sa continuam asa...

***

As fi vrut sa-i scriu o scrisoare, in care sa-i spun tot ce gandeam si tot ce simteam, in ideea ca oricum nu aveam nimic de pierdut... ca sfarsitul ar fi fost acelasi, numai el putea hotari daca sa reapara sau sa ramana disparut. Insa nu avusesem curaj nici macar sa scriu o astfel de scrisoare, si sa o pastrez pentru mine. I-as fi putut-o trimite vreodata, daca as fi scris-o? Nu indrazneam nici macar sa o scriu, nici macar in gandurile mele.
Credeam ca-mi trecuse, ca sentimentele pentru el murisera. Reinviau. Cu aceeasi forta, daca nu chiar mai puternice. Incet-incet. Si parca simteam din nou acea energie de a lua totul de la capat. Desigur, daca si el ar fi dorit. De fapt, ce dorea el era singurul obstacol. Sau principala speranta. De el depindea tot, daca dorea sa luam totul de la capat, daca si el simtea o dorinta la fel de puternica cu a mea.