Cred că era un fel de grădinar căci a venit într-o zi cu uneltele sufletului și a început să sape...Nu i-a fost deloc ușor: pământul era înțelenit, buruienile spinoase și apoi ochii, ochii nu mai știau să plouă! Cred că era un fel de grădinar asiatic, altfel de ce ar fi ales sa cultive cu atâta știință un bonzai!?! Iar un bonzai nu este un copac ca toți ceilalți. Un bonzai trebuie îngrijit cu inima. El îi vorbea în fiecare zi, îi picura sunete calde pe ramuri și copacul creștea, creștea prea repede. În curând umpluse cămările pieptului cu tulpini răsucite și frunzulițe ascuțite și împingea în pereți să iasă; să iasă în lumină, să nu se mai ascundă de oameni, să crească spre cer, să se împletească cu timpul viitorului.
Într-o duminică de zâmbete a învins degetele care au început să simtă, apoi buzele care și-au amintit sărutul și în curând și ochii, ochii au învățat să plouă.
Gradinarul s-a trezit înconjurat de ramuri, prins în fericirea creației sale, razand prin timpi ca un Pygmalion nebun și frumos. Și-a deschis ochii întorși spre noapte și s-a văzut așa cum era: un vrăjitor, un alchimist al sentimentelor...a desfăcut scoarța cea tare si din măduva copacului a ieșit Ea, ce crescuse spre El. L-a înconjurat cu priviri verzi, și-a strivit sânii de pieptul lui și împletiți și-au amintit să trăiască.