își uitase sufletul
îmbrăcat într-un singur rând de haine
pierduse singura parte de țară
în care adunase
toate blestemele părinților
pe o bucată de hârtie
curgeau lacrimi de cireș
în vocea ei
parcă o vedeam pe mama
adunând ploaia în sân

telefonul tău
mi-a amintit brusc
că filozofia e doar
fuga oamenilor într-o lume
plină de sculpturi fără trup

mă îndrept ușor din gânduri
și plec să mă rog la un mesteacăn