Îi îndepărtez pe toți din jurul meu. Le șterg chipurile cu radiera, apoi degetele, picioarele. Am rămas singur. Oare asta mi-am dorit, să stau trântit în pat cu privirea în tavan fumând? Mai e ceva ce-mi mai doresc? Da. Vreau să uit. Să fiu pe o plajă pustie într-o lagună privind norii. Nimic mai mult. E ciudat, oamenii nu au nici un efect miraculos asupra mea. Îi văd mici, cocoșați de dorințe meschine, de idealuri furibunde demne de un spital de nebuni. Rămâne mereu o salvare, dragostea. Uneori dragostea nu-mi pare acel panaceu de care vorbesc toți. Nu poți spune: ”Iubesc, Dumnezeu îmi va ierta tot”. În fond și cei mai stupizi oameni iubesc. Dragostea nu te face unic, nici măcar nu-ți aduce nemurirea. Există în subconștientul fiecăruia o zonă neagră pe care nici măcar dragostea nu poate să o lumineze. Un ungher întunecat în care zace o jivină, o hidră pregătită mereu să rupă echilibru. Nu vorbesc de dereglări psihice ascunse, nu vorbesc de oameni debili. Nu, pur și simplu vorbesc de strigătul bestiei din ungher. Îl auzim cu toții, trebuie doar să tăcem și să ne introspectăm cu atenție. De câte ori ne-am întâlnit pe stradă cu oameni care țipau, care plângeau fără ca să-i auzim? O să îmi spuneți că vorbesc despre femeia din frizeria lui Paler. Nu, e cu totul altceva. Ai avut vreodată senzația că ai cumpărat un carton de ouă, iar în spatele tău la rând se afla un criminal în serie? E un fel de teamă, o fobie care merge cu tine la piață, la piscină, înoată alături de tine, sună la telepizza etc-etc. Îți este frică să te uiți prea atent în ochii celor din jurul tău. Ai putea sesiza aceeași teamă. Dacă ei te consideră un nebun periculos? Un fel de Iuda eliberat condiționat. Un tip care își maschează ipocrizia sub un zâmbet politicos. La final rămânem cu un gust amar, bestia din ungher râde satisfăcută, toți privim cu neîncredere, nu există nici o posibilitate de scăpare, suspiciunea câștigă întotdeauna la scor. Ne împingem să spunem: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”