Ne otrăvim mereu retina cu realități subiective, amplasând ierarhic ideile de fericire absolută, prea departe pentru a fi palpabile cu ajutorul unui amărât de bilet de avion, din economii de ani de zile.
Rescriem istorii dureroase și ne imaginăm cum ar fi dacă dezamăgirea nu ne-ar limpezi obrajii. Cum ar fi dacă orgoliul excesiv ar zvacni timid în noi și n-ar putea fi regurgitat toxic către ceilalți.
Ne imaginăm că răul făcut azi va fi uitat mâine, iar poimâine o vom lua de la capăt cu persoana iubită fără să privim dincolo de răul comis.
Ocolim adevărul de parcă n-am avea încotro. Fiecare sex minte cu înverșunare, cu indiferență într-o competiție în care se presupune că ar trebui să ne ferim de minciuni ca de E-urile pe care le detestăm atât de mult, dar de care ne izbim la tot pasul.
Visăm să trăim într-o realitate în care dragostea nu trebuie asezonată cu văluiri translucide, în care nu sunt necesare condimente pentru realitățile noastre fade, care ar trebui să ne satisfacă și crude, fără garnitura de formulări tandre sau abajururi spicuite, menite să pună totul într-o lumină mai gri. Sau poate că răspunsul nu este acolo pentru un motiv. Poate că ordinea lucrurilor este dezordinea mistică actuală, care într-un univers paralel își are rostul.
Am puterea mentală să accept unele lucruri a căror explicație rămâne la fel de pierdută, ca și autobuzul care–și închide ușile în momentul în care l-ai ajuns, ca și copilăria cimentată demult sub tălpile tale.