Atacul

Ochii mei au luat-o înainte, treji; tulburatu-m-am şi n-am grăit.
VECHIUL TESTAMENT PSALMII
PSALMUL 76 (Al lui Asaf.)



Cum o mai iau ochii nostrii inainte uneori si cum ne este teama sa-i urmam de cele mai multe ori... Visam cu ochii deschisi dar ne scuturam repede la prima adiere de vant. Cati dintre noi fac ceea ce cred c-ar trebui sa faca? Mergem teleghidati spre nicaieri…Marsaluim cu falsul sentimentul ca totul e bine…Ne bucuram c-a mai trecut o zi grea de munca…
Birou, colegi, cunoscuti, necunoscuti, zambitori, vorbareti, glumeti, superficiali.... drum spre casa, semafoare, aglomeratie,telefoane mobile, manele... casa, copii, mancare…sot-iubit-prieten...bucuria unei jumatati de ora furate seara din programul de somn si-asa redus, data de citirea catorva pagini, neinsemnate dealtfel dar care imi dau sentimentul ca n-am murit inca…

Nu stiu daca s-a mai scris pana acum jurnalul de birou, adica scris in timpul serviciului…Cum vine asta? Esti la serviciu, foarte solicitat, si, deodata, iti trece prin minte ca esti un idiot, degeaba te agiti, nimic din ce faci nu conteaza prea mult, e ca un joc, ba nu, ca un vis urat…repede lasi fisierele de lucru, deschizi un nevinovat Word si scrii si scrii, pana nu mai poti…Negresit ca cei din jur trebuie sa creada ca lucrezi, ceea ce e mai greu de realizat. Dar asta face totul mai frumos, nu-i asa?

Nu te misca de pe scaun, rezista! Nu e inca ora 6! Ai mai fost de trei ori la wc, nu mai poti merge; nu mai ai de lucru? Si ce daca? Fa-ti! Gaseste ceva de lucru, trebuie sa existe ceva de reverificat…n-ai chef? Ha, ce gluma! Nu esti angajat aici sa faci ce si cum ai chef ci pentru exact programul de la 9 la 18 cu pauza de o ora pentru masa…Adica in acest interval trebuie sa nu mai existi; toata fiinta ta trebuie cuprinsa de spiritul creator al muncii fara sentiment…devii masina, executi, ti se da si ti se cere; nu-i timp de intrebari; telefoanele personale sa nu fie prea multe…sa nu existi ca persoana sau cat mai putin…cel mai bine sa discutam si sa rediscutam despre problemele companiei; sa ne imprietenim cu colegii de serviciu; trebuie sa avem ceva in comun; timpul nu mai este nepretuit, devine o mizerie de care ne fortam sa scapam cum putem mai repede…da, ne rugam sa treaca mai repede timpul, viata, totul…Trebuie sa ne punem costum si sa fim cat mai gravi in abordarea problemelor companiei; strategii de vanzare; ce se vinde? Vorbe multe, ambalaj mult…aproape nu mai conteaza produsul, trebuie sa-l cumperi, asta e, altfel risti sa iesi din randul lumii; telefoane care schimba viata oamenilor, ii face fericiti, ii baga in nirvana. Boabe de cafea, tarate care devin mai importante decat orice pe lume; hartia igienica este un element esential al vietii; ea este delicata, suava, prietena…Brr, ne trebuie un medic.
Draga posteritate, trebuie sa opreasca cineva nebunia. Macar sa incerce, sa strige, sa urle…Oamenii care au ceva de spus si de facut trebuie sa nu-si mai piarda vremea cu prostii. Trebuie sa gandim, nu sa ne prefacem. Trebuie sa fim disperati dupa fiecare secunda din viata noastra, nu sa ne dorim sa treaca mai repede. Sa facem ce mai putem face…
Cea mai importanta intrebare este cum sa facem bani. Strategii. Planuri. Implementari. Cuvinte magice. Altadata lumea era innebunita dupa nemurire. Acum s-a schimbat problema, macar dc e limitata, viata tb traita cu cat mai multi bani. Nu e o idee noua, desfraul a fost mereu monden. Dar culmea ca acum e tratat ca o pb serioasa, demna de respect. Problemele sufletului sunt oarecum jenante. Acum exista prieteni “de-o viata” care nu discuta decat despre computere si birou. Sa dam calculatoarelor ce-i al calculatoarelor, sa dam publicitatii ce-i al publicitatii, sa dam telefoanelor mobile ce-i al telefoanelor mobile...caci normal mi se pare sa utilizezi un calculator pentru a-ti usura viata si nu ca acestea sa-ti ocupe toata viata si sa incepi sa vorbesti de criza de personalitate a calculatoarelor si normal mi se pare sa folosesti publicitatea ca sa faci reclama unui produs si nu ca sa o transformi intr-o arta, ca ar fi fara fond si-atunci ar fi ca o floare desenata din intamplare de o bucata de rahat cazuta pe capacul de la WC. Oho, tocmai a trecut spionul-sef din firma si s-a holbat la mine pe monitor, lucrez sau nu lucrez…? Zambetul tamp ii atarna de fata uscata…am reusit sa inchid documentele compromitatoare deschise pe ecran…orori ale omenirii, oameni care uita sa fie oameni, care spioneaza daca nu cumva indraznesti sa gandesti vreo problema personala, ai vreun gand in afara serviciului…mi-am promis ca intr-o zi am sa “uit” deschisa o poza cu un nud al iubitului meu…poate ii lecuiesc? Macar daca ei nu mai au ce face cu viata lor, sa-i lase pe altii sa-si vada de-ale lor. Cu cat te poate plati cineva sa-ti spionezi colegii, oamenii cu care-ti petreci mai mult timp decat cu sotul si copiii tai?
In sfarsit, sa incercam sa ne inseninam viata…Imi place sa desenez cu un creion cu mina moale. E o placere aproape senzuala sa las urme cu el…si mi-ar placea sa scriu o carte cu scris de mana si cu desene facute pe margine, reprezentari grafice ale gandurilor din timpul scrisului…Desi nu stiu daca e o idee tocmai buna…daca e sa fii sincer pana la capat, ce poti desena cand te gandesti la cei ce spioneaza? Eu ma gandisem initial la desene frumoase, sa-ti bucure sufletul…eh, pana la urma si-un viermisor poate fi simpatic, il faci mai asa, in stil comico-pueril…
Ma gandesc ca toti functionarii de program fix sunt afectati psihic; cum sa stii si sa nu fii afectat ca viata ta de acum pana la pensie se va imparti in segmentele de 4 ore pana la pauza de pranz si 4 dupa…totul atat de fix pana la moarte? Adica nu chiar, pana la pensie…atunci poti spune ca incepi sa traiesti. Atunci poti, in sfarsit sa-ti organizezi timpul asa cum vrei.
Nu am un plan exact dar traiesc cu gandul evadarii. Cu certitudinea ca intr-o zi voi face ceva si voi scapa de functionarism. Se poate sa fie prima faza de schizofrenie functionareasca sau mai stiu eu cum s-o numi. Poate in a doua faza voi incepe sa aud voci care sa-mi zica cum sa procedez. Sper sa nu-mi spuna sa sugrum toti functionarii  Asta era o gluma, aici trebuie neaparat sa desenez o fata mica cu un zambet mare, mare de tot. Cam macabra dar e bagatela in lumea asta in care la ora 9 pe postul de desene la care priveste fiu-meu incep desene animate care nu sunt recomandate copiilor din cauza violentei…Si, a propos de televizor, stiri si lucruri strambe, am auzit ca s-a dat o lege care prevede ca averile ilicite sa fie impozitate cu ceva mai mult decat cele dobandite in mod legal…Adica e treaba voastra hotilor daca furati, nu ne intereseaza de la cine, cum si cand; ne intereseaza sa ne dati si noua din ce-ati furat. Noi suntem mai smecheri, sa stiti.
Dar sa revenim la lucruri frumoase. In lumea asta super computerizata, oamenii au inceput sa simta nevoia lucrurilor ”hand-maded”; culmea ca nu facute de ei; eu simt o satisfactie foarte mare cand fac eu ceva “hand-maded”. Nu ma refer aici la opere de arta ci la lucruri simple, pe care le poti face, care-i satisfactia daca le cumperi ? Ma gandesc la cosmeticele hand-maded; probabil ca in vechime, cochetele isi preparau cosmetice dupa retete proprii si se intreceau intre ele…fiecare cu ideile, intimitatile si simturile ei. Cred ca era jalnic si oarecum scarbos sa ia cosmetice hand-maded de alta femeie.

Van Gogh, vesnicul nemultumit; dragostea ptr parinti nu l-a putut face sa accepte un job respectabil…nu i-a placut, pur si simplu nu putea, vroia altceva…N-a ezitat sa renunte la o parte din timpul lui pentru a ajuta saracii, a ajuns in pragul saraciei, epuizat fizic pentru a fi alaturi de ei…niste straini, in fond; pentru mama lui n-a putut in schimb sa accepte o slujba monotona dar care ii asigura painea cea de toate zilele…
Gaugain, renunta la familia preaiubita, la jobul cu care intretinea cei 5 copii…Te poti usor gandi la egoism…dar probabil ca n-a mai putut, a fost o reactie aproape inconstienta…cu o familie cu 5 copii, cred si eu ca simti ca te afunzi in griji fara legatura cu ce vrei tu…nu stiu cat timp iti mai ramane pentru altceva decat job, casa, copii…Tragic si frumos. Oameni carora nu le ajunge viata sa faca tot ce vor sa faca. Oameni care se mentin vii incercand sa realizeze tot mai mult din ce-si doresc. Si la polul opus, oamenii sterpi care se prind de un job si le e teama sa-i dea drumul…care se uita chioras la cei care nu sunt ca ei si chiar incearca sa-i impiedice in cautarile lor…



Dar ce poti face cand esti prins? Cati Van Gogh sunt pe lumea asta? Familia. Neincrederea. Diferenta dintre vis si realitate…Trebuie sa fii tare. Trebuie sa incerci sa te desprinzi. Cu cat amani, cu atat va fi mai multa violenta. Trebuie sa te trezesti intr-o dimineata, sa te cutremuri in interior iar in exterior sa fii senin si sa spui “GATA!”. Sau poate trebuie sa nu-I afectezi pe cei din jur, sa arzi in tine de atatea planuri si sa astepti momentul potrivit pentru actiune… Woody Allen se spune ca a zis “Daca astepti momentul potrivit, te intrec altii care nu-l asteapta”.
Gandurile mele sunt fragmentate, grabite, agitate. Sunt ca viata mea, foarte agitate. Vreau sa ma opresc din iures si sa am un gand negrabit.
Drumul spre serviciu, ca in fiecare dimineata, aceleasi stopuri, calculez automat de cate ori se va mai schimba culoarea semaforului pana ajung sa trec, imi calculez rapid timpul minim in care as putea ajunge la serviciu…e nasol, intarzii. Din cap nu-mi ies tipetele celei mici cand a vazut ca plec de-acasa…’Nu peca, mamiiii, nu peca, mamiii!’…nu trebuie sa ma mai gandesc, fac ceea ce trebuie sa fac, va intelege cand va fi mai mare…asa cum fratele ei mai mare a inteles…acum el pleaca la gradinita resemnat, nu mai plange, desi nu e greu sa-i citesti tristetea pe chip…urmeaza sa stea pana seara la gradinita…dar nu vrea sa ne supere, e barbat. Aproape am ajuns, trebuie sa gasesc rapid un loc de parcare. Nu sunt. Unde, unde, repede, trebuie sa fie unul…In sfarsit, gasesc. Fug inspre birou. Normal ca toti au ajuns.
Iar gandul ca suntem indobitociti. Avem viata planificata in cele mai mici amanunte. Nu avem timp sa gandim nici un minut. Nici macar nu avem timp sa realizam ceva. Doamne, o fi vreun experiment cu noi, ce gluma proasta ar fi! Retetar: se iau 1000 000 de oameni, li se ocupa tot timpul; rezultat urmarit: dupa cat timp incep sa realizeze ca nu mai gandesc; dupa cat timp actioneaza pentru a schimba ceva.
O culme a nebuniei actuale: cand ar trebui teoretic sa ai acele momente de liniste, relaxare si regasire,in week-end-uri, se fac renumitele team-build-ing-uri…sa nu cumva sa ramai singur cu tine insuti mai mult decat 3 minute la toaleta…parca am fi bolnavi psihic, copii sau batrani senili…
Ce ma bucura este ca, intr-adevar, termenul functionar este peiorativ. In sensul de ingust la minte. Dar cine ar spune despre el insusi ca e functionar? Nu, human resources officer, sales manager, sales director si cate si mai cate…toate astea pentru relatia cu ceilalti, ca noi insine stim ce facem si nu ne-am putea pacali singuri daca am avea timp sa stam si sa gandim putin la conditia noastra…Poate ca tactica asta face bine celor mai slabi care s-ar sinucide daca ar constientiza ca zi de zi la birou, se grabesc sa se termine ziua ca sa se apropie mai repede de moarte…