În primul sfert de oră îți trec prin fața ochilor numai sinucigași neîndemânatici. Îți aprinzi o țigară, te arunci în pat cu privirea în tavan așteptând liniștit ca prezentul să te pleznească din toate direcțiile, peste tot. Acum îl înțeleg pe tipul ăla care a leșinat cărându-și crucea. Nu fac mișto de nimeni, pur și simplu îl înțeleg. Uneori începi să te speri de tine însuți, nu te crezi în stare să reziști, să treci și proba asta. Te vezi în cel mai întunecat ungher al camerei cu genunchii la gură plângând de neputință. Nu-ți rămâne decât să te așezi lângă tine și să fumați la poștă țigarea. Ai putea să-i explici că uneori sunt chestii derizorii, că universul își continuă nestingherit expasiunea și fără tine. Dar nu, tu îi povestești despre boschetarul din spatele blocului. Celui căruia un vecin i-a ars cartoanele sub care dormea și toate lucrurile adunate de prin tomberoane infecte. Și îl lovește pentru că lamentează. Vezi? Nu e bine să te lamentezi, primești doar picioare în gură. Apoi mai e și poloneza de pe Calle Alfonso XII, cea care cântă la vioară din Vivaldi. Îi explici cum se opresc toți și îi aruncă monede în cutia păzită de cățelușul simpatic. De câte ori monedele cad în cutia de lemn, el dă din coadă vesel. Poloneza nici măcar nu aude zgomotul monedelor care cad în cutie. Ar putea cânta din Mendelssohn, dar e prea trist pentru cetățenii trecători. E ciudat, ești propria ta victimă, te-ai înfrânt singur, la scor. Îți dorești un cățeluș simpatic care să dea vesel din coadă de câte ori arunci în cutia de lemn o înfrângere cât o monedă de un euro. Psihologul ți-a recomandat să te regulezi mai des și te defulezi prin scris. Vax, psihologul ăla e vax, habar n-are că ție îți este frică să vorbești despre tine. I-ai povestit doar părți cosmetizate, că fumezi mult și că scrii poezii de dragoste. Că vrei să te înscri în Amnesty International și alte bălării. Ai omis să-i spui că te simți singur, că vrei să asculți oamenii fără să te plictisească istoriile lor cotidiene. Că te încântă poveștile lui Sven Hassel despre inamici striviți sub șenilele tancului. Că te crezi special, un fel de Superman abandonat de putere exact în momentul în care se pregătește să țâșnească din cabina telefonică. În fond ești un ratat care scrie despre chestii banale în speranța că cineva se va minuna de sinceritatea lui. Ești patetic, tipule! Abnegația ta, cea care te faci să înnozi câteva fraze despre sinucigași neîndemânatici, nu interesează pe nimeni. Hai să fim sinceri, pe cine intersează lamentațiile? Populația are nevoie de eroi, de personaje îmbrăcate elegant care acționează forte, care lovesc problema în punctele ei slabe. Eu unul te abandonez în ungherul acesta întunecat cu poeziile tale, cu tot. Mă duc la curve, hasta la vista.