E seară. Mă uit spre ceas. E ora 21. Sunt neliniștită. Aștept vești de ceva vreme. Și ele nu vin. Sună telefonul.
Alo! De la celălalt capăt al firului, se aude o voce. Vocea caldă și domoală care mă caută de aproape 50 de ani.

E mama. Firava ființă măcinată de dureri trupești, dar mai ales de cele sufletești. Acelea de a nu putea fi lângă mine. Acum când sunt bolnavă. Când mă macină neputința în fața bolii.

Niciodată nu am fost mai bună prietenă cu mama, ca acum, în ultimii 13 ani. Ani, pe care i-am petrecut departe de ea. Mama care mă săruta numai în somn. Mama care atunci când eram bolnavă venea tiptil în toiul nopții la patul meu apropiindu-și obrazul de al meu. Respiram ușor, dormeam liniștită. Apoi pleca încet spre camera ei.

– Sărutmâna mamă! Ce faci iubito?
– Ce să fac draga mamii. Astăzi am ieșit din spital. Mă simt un pic mai bine. Poate calmantele pe care mi le-au dat mi-au mai alinat suferința. Dar sunt bolnavă mamă. Sunt bolnavă de oful tău. Dar, lasă-mă pe mine mamă. Sunt bătrână. Se apropie apusul.
– Tu cum te simți fata mea?
– Sunt bine mamă. Astăzi, chiar mi-a fost bine. Mă bucur să te știu din nou acasă lângă bietul tata. Tare ți-a mai dus dorul. E grea singurătatea. E cea mai grea povară.

Dacă nu ți-e bine, vino copila mea aici în orașul nostru. Vom merge împreună la un doctor bun. Vreau să te știu sănătoasă. Noaptea ce a trecut a fost una albă pentru mine. N-am pus geană pe geană. M-am gândit într-una la tine. Și m-am rugat la Dumnezeu să-ți poarte el de grijă când n-oi mai fi eu. Căci eu, copila mea, de mică ți-am purtat. Dar înainte de a închide te mai întreb odată! Și vreau să-mi spui sincer. Ești bine?

– Sunt bine mamă. Acum, că te-am auzit din nou vorbindu-mi din casa noastră, nici o boală nu mă mai poate răpune. Sărutmâna mamă. Să ai o noapte liniștită.

Mă îndrept către pat. Mă așez cu gândul să adorm. Dar neliniștea nu-mi dă pace. Vocea mamei îmi sună și acum în urechi. Tot mai mult. Simt că dorul de ea mă topește. Aș vrea acum să mă lipesc de pieptul ei, și să vărs acolo toate lacrimile lumii. Fără vrerea mea ochii-mi lăcrimează. Mă înăbușe plânsul.

Am citit la viața mea. Nu foarte mult, dar nici prea puțin. Și-mi amintesc o frază care suna cam așa: suferința, durerea, iubirea, dezamăgirea sunt motivația celor mai bune gânduri scrise vreodată. Fără pretenția de a avea vreun talent, mă ridic, deschid calculatorul, pun o muzică în surdină și încep să scriu. Îmi vin ideile într-o goană nebună mânate de ...nu știu nici eu ce. Acum simt că Dumnezeu parcă a vrut să pogoare liniștea peste mine, să pot scrie.
Să scriu ce simt. Să scriu nescrise. Dar trăite.

Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp. Aș vrea ca acele ceasornicului să fi rămas încremenite. Undeva, cam cu ceva vreme în urmă. Pentru că trecutul îmi aparține. Și parcă era mai curat.
Timpul. Legătura dintre nou și vechi, lăsându-ne impresia că suntem stăpânii prezentului. Văd trecerea timpului în căderea frunzelor în fiecare toamnă și renașterea din fiecare primavară. Rămâne numai amintirea. Fără rost.
Un lucru îl simți. Trecerea timpului îți aduce înțelepciune.
Bucură-te omule de fiecare secundă. Privește-te în adânc și dăruiește ce ai. Nu te iubi numai pe tine. Că, niciodată timpul nu ți-e suficient. Ești călător prin viața asta.
Totul se iartă, nimic nu se uită. Trecerea timpului...un sărut mai aproape de moarte.
Restul... e tăcere.