agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-20 | [This text should be read in romana] |
Cum era de așteptat, m-a cuprins în ultimele săptămâni o lene urâtă, cu somn adânc și lung. Am găsit o scuză bună. A venit primăvara, iar se schimbă vremea. E o adevărată corvoadă trezirea de dimineață, orele de la școală se lungesc și se scurtează, parcă întruchipează pictura lui Dali, cea cu timpul.
Stăteam în autobuz cu un ochi deschis și cu unul închis și am văzut un puști, părea cam de vreo șapte opt ani, avea o husă pentru vioară, se vedea că făcea un efort destul de mare cărând bagajul acela, stând în picioare, încerca să se poată susține de bară pentru a nu cădea. Când autobuzul staționa, își mai băga degetul timid în nas ca să scoată probabil mucii de dimineață, oricum, băiețelul era simpatic, cu ochi mici, privea atent mașinile pe geam. Nu părea să îi fie teamă, deși nu era de două ori mai mare decât bagajul pe care îl căra. E firesc să îmi pară puțin straniu, mai ales că părinții mei, dintr-o grijă supraprotectoare și ridicolă, m-au însoțit la școală până prin clasa a cincea. Când mă uitam la ființa asta mică, vedeam ceva senin, atunci am sesizat că am nevoie de seninătate. Îmi lipsește o după-amiază însorită pe malul Begăi, îmi lipsește zâmbetul cerului și sunetul păsărilor în zbor. Jinduiesc de mult după o pauză, și straniu, vreau să îmi ocup timpul cu tot felul de activități, am început și repetițiile la scenete, iar orice urmă de tristețe sau de amărăciune trece, mai ales că drama e mai hilară decât comedia și totul se tranformă într-o parodie. Dintr-un motiv total necunoscut mie, m-am pierdut în neant pentru o vreme, și ca să fie o treabă și mai găunoasă, pentru o seară am renunțat… totul s-a întamplat ca o metamorfoză spirituală, iar a doua zi, după atâta tevatură, m-am transformat înapoi într-o fată laborioasă, și totuși – ca să îl citez oarecum pe el – absurdul s-a manifestat la modul cel mai inexorabil în această situație, am început să citesc până la epuizare vreo trei cărți crezând că metamorfoza mi-a furat tot ceea ce încercam până atunci să acumulez. Totul părea anapoda, nuvelele lui Eliade aveau acum sens: un preot m-a privit oprobriu, un câine într-o grădină plină de flori se ușura mulțumit că își poate lăsa excrementele la vederea tuturor, iar un țigan vorbea la telefonul mobil dând autobuzului o acustică de underground. Desigur, nu m-am gândit că dorințele mele lăuntrice vor ajunge într-atât de departe încât să recurg la gânduri primitive, abandonul matern și dăruirea mefistofelicului. Am descoperit un joc nou, sinuos și totuși foarte facil, iar secundele îmi divulgau în minuțiozitatea lor secretul năzuinței animalice. Sensul vieții, ca și drum, nu a mai existat… o seară schizofrenică. În spatele ușii cu geam s-au întâmplat atâtea, sentimente labile au năpustit camera, spinii au crescut pe covor, altarul a fost dărâmat, trăiri catatonice au învăluit trupurile unor oameni superficiali, din noi și din nou… nimicnicie într-un pat, o fată goală cu șosete își caută ce a mai rămas din ea. A găsit. Retrăirea unui roman scris pe la începutul secolului XX e revelatoare, și totuși cine poate vedea prin geamul murdar fundul unui hăndrălău care se plimbă bălăngănindu-și mătărânga, eructând berea plin de satisfacție fără să nu observe ironia? Mereu plouă când trec pe lângă sălciile unei case părăsite, și mereu îmi tresare imaginea unui băiat care, în sărutul lui furtunos, mânca machiajul de pe fața unei fete vădind represiunea unei dăruiri forțate. Începuturile mele nu au vreun sfârșit anume, nu sunt nici tragice, nici fericite, nu sunt. Încep fără a sfărși, pentru că nu am timp și trebuie să încep altceva. Din caregoria „prietenii poți să ți-i alegi, dar rudele, nu” fac parte aproape toate rudele mele, nu m-am sinchisit niciodată să scriu despre ele și nici nu am vreo intenție să o fac, mama îmi povestește mereu despre frații ingineri ai bunicilor, iar tata nu uită să menționeze la nicio discuție – serioasă dintre tată și fiică – despre arborele meu genealogic, desigur, aici intră rudele lui din Moldova, tatăl învățător, bunicul, care a luptat în război - îmi mărturisește că a dezertat pentru a se dedica femeilor doar când e glumeț – e oarecum captivant, dar eu nu-i cunosc. Vizitele la rudele cunoscute îmi displac, de fapt mă înspăimântă, iar aici vreau să menționez că cel mai schingiuitor e să merg la unchiul meu – preotul, pe lângă că are în grijă o vacă, mai are o bovină – soția sa, iar pe lângă asta, are un fiu, cam la 20 de ani, de vreo doi metri lungime, lățime, căruia mămica lui îi spune „puișor”. În fine, nu vreu să lungesc descrierile astea penibile. Am ajuns unde voiam, am un singur văr cu care mă înțeleg. Probabil pentru că suntem amândoi aerieni, ne pierdem în detaliile unei lumi interioare. Orișicum, el e mai breaz la minte ca mine, așa că am încredere în el. Ca să îmi stârnesc imaginația am acceptat să merg cu el la un concert din ăsta nebun, acolo a fost prima oară când l-am observat pe vărul meu scuturându-și podoaba capilară împreună cu colegii lui în fața a vreo patru oameni ce regurgitau sunete transpirând. Senzația a fost una plăcută, nu doar pentru că muzica îmi intrase până în vene, ci și pentru că nu am fost niciodată atât de aproape de astfel de oameni. Ca întotdeauna, mi-au apărut în minte o mulțime de idei legate de ei, legate de fetele care stăteau și priveau liniștite tevatura de lângă ele. Plăcerea mea cea mai mare a fost că am fumat fără să fiu întreruptă, aveam mișcări lascive ce contrastau cu mișcările celorlalți, dar pe nimeni nu deranja. Băieții își scuturau părul, evident îl aveau mai lung decât al meu, iar fetele aveau fiecare bere în mână ca să nu mai pară atât de feminine, că, de, la un astfel de eveniment nu dă bine. Spre sfârșit, normal că toți s-au cuplat. Îl priveam pe Radu cum își îndreaptă mânuțele încet spre sânii unei colege ce stătea zâmbitoare cu capul la el în poală. Scena mă amuza, pentru că nu îl mai văzusem așa, a fost mișto… * Prima zi de primăvară, e ziua păpușii mele, e ziua profesoarei de română… gânduri, gânduri. Nacisele au plesnit în grădini, sunt pe lângă școală, sunt peste tot, și sunt sigură că au răsărit măcar două la el în grădină, poate sunt în apropierea zadei, poate nu sunt nicăieri. Știu, știu… știu. Încerc de vreo trei luni să nu mă mai abat din drum, să las naibii toate gândurile dedicate lui, și totuși câteodată fug, scap, îl doresc, și știu în prostia mea că el iubește, e fericit, sau măcar așa îl văd eu. Scap. Caut în alții un el, am găsit doar kitschuri, totul e ca și cum l-aș confunda cu alți băieți care stau cu spatele, iar când aceștia se întorc cu fața, îi descopăr șterși, neghiobi, ignari. Scap. Stând moleșită într-o dimineață de duminică, am privit pereții camerei mele, văd în ei atâtea, poate de aceea ideile evocative stârnesc dorința mea de a scrie, sau de a visa cu ochii deschiși. Am o stare de ambiguitate, nu știu ce să fac, și totuși îmi doresc multe, trec peste podul ce trece canalul pe al cărui mal scriam vara trecută și am o senzație de cădere, însă nu cad în jos, cad cu păsările ce au mai umplut copacii făcându-și loc printre ciori, cad reaminindu-mi că el nu are narcise… Ba da, are narcie, albe, galbene, galbene cu alb. Are narcise, are un tată, are o mamă, probabil ochii îi are de la ea. Am trecut de atâtea ori pe lângă casa lui și nu știam că e a lui. Ce copilă sunt! Parcă se repetă trăirile ludice din clasa a șasea când mergeam pe ascuns seara să văd unde stă băiatul pe care îl simpatizam. Chiar dacă sunt alte circumstanțe, jocul e același. Ce coincidență… medicul meu are cabinetul la doi pași de casa lui. E o casă frumoasă, mergând spre cabinet am descoperit casa lui de turtă dulce, zada era în față, o văzusem de atâtea ori și nu am realizat că e zada de care îmi spunea. Eram cu Radu, eram Hasel și Gretel, am trecut pe lângă casa lui de turtă dulce, inima mi-a sărit din piept, poate din această cauză medicul de familie e aproape de casa lui, pentru că am palpitații și trebuie să mă consulte, să vadă dacă inima e la locul ei. Poate că e și medicul lui, mâinile care m-au apăsat pe mine, l-au apăsat și pe el, am fost consultați de același stetoscop rece. Ce minte bolnavă am, sunt o țicnită care scrie în disperare despre un băiat hărăzit altcuiva… Aprilie… frunzișoarele mi-au înverzit salcia dându-i viață. Iar am pus o oră la timp, pierd minutele, pierd momentele în care el zâmbește, își așază mâinile ca și Hitler și stă taciturn în colțul pe care de un an îl pândesc și îmi surmenez celulele, organele, plămânii au luat-o razna, ochii mă înșală. Am indigestie, insomnie, dorm prea mult, citesc prea încet, nu mai știu ce am citit, memoria mă lasă la greu. Devin o analfabetă în preajma lui, scot sunete fornăite, exalarea corpului îmi deschide porii, tremur, mi-e cald… rimel jegos! Câteodată mi-aș dori să sufăr de hemicranie, jumătatea afectată să fie cea cu amintirea lui, să fie distrusă, să devină el handicapul meu. În ultimul timp am convulsii în uter, le simt mereu când strâng cureaua, sunt conștientă de existența unor trompe și a unor mici boabe care așteaptă în purgatoriul drumului către pereții vaginului și încerc să uit de ele. Ne curge mierea din ochi și stă lipită ca rășina surprinzând sentimentul larvar de resemnare, nici machiajul nu mai stă pe față, îl ia vântul departe, în Rusia… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy