agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1379 .



Cutiuța cu amintiri
personals [ ]
Bucăți de gânduri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Chrysilla ]

2008-05-05  | [This text should be read in romana]    | 



Am în față albumul cu poze de când eram mică. În prima poză - pe când aveam 6 luni și ai mei locuiau în Timișoara. Pătuțul meu se afla lângă patul transformat pentru poză în canapea și acoperit de cuvertura de un maro vulpesc, de catifea moale, de a cărei dulceață îmi amintesc și acum. În poză, mama, pe atunci de vreo 26 de ani, mă îmbrăca. I se văd doar spatele și părul blond cenușiu, scurt și buclat. Poartă o rochie albastră pe care, pe la 6-7 ani, o îmbrăcam să mă joc cu vecinele "de-a doamnele". Pe canapea, eu, o păpușă-bebe cu puf în loc de păr și cu ochi mari albaștri, cu gurița bosumflată, uitându-mă serioasă la fotograf. Nu știu până la ce vârstă am stat în pătuț, dar îmi amintesc clar jucăriile care apar în poză: cățelul de pluș galben, pe care dacă îl trăgeai de lesă lătra, și iepurașul de pluș pe care l-am păstrat până printr-a opta, deși avea sârma din urechi ruptă, și celălalt cățel alb cu vestuță în pătrățele și cu bască la fel aplecată ștrengărește peste o ureche buclată. Îmi amintesc de mine la unul sau doi ani, stând jos pe covor, sub masă, cerându-i mamei cîla și palalu´ pentru jocul meu preferat. Puteam sta ore în șir să torn apa din sticla în pahar și înapoi, minunându-mă cum dispărea apa treptat și întrebându-mă unde se ducea (pe covor, făcând o baltă în jurul meu. De asta mama nu-mi dădea cîla și palalu´ prea des.)

Dau pagina și cad pe gânduri. Mâzgâlesc cu stiloul pe marginea foii ca să-l fac să scrie. Multă vreme n-am scris decât cu pixul și acum literele sunt deformate, cuvintele parcă aruncate din vârful peniței. Albumul - pe care l-am confiscat ca să-mi lipesc numai pozele mele - e foarte vechi, de pe vremea când mama și tata erau tineri. Are coperți cartonate, verzi-lămâie, cu model verde-închis în relief și cu un trandafir auriu imprimat în mijloc. Foile negre, tari, și foile transparente și foșnitoare dintre ele (pe care, mică fiind, le rupeam ca să copii pe ele portrete din cartea "Trecute vieți de doamne și domnițe") sunt ținute laolaltă de șnurul galben, împletit, cu ciucuri la capete.

Aud apa din ibric fierbând alături și pun stiloul jos ca să-mi mai fac o cafea. Mă gândesc că nu-mi place să scriu la calculator. Îl simt impresonal, detașat, mă blochează. Mă reașez la masă și mi se face dor de biroul de stejar din fosta "acasă". Biroul la care stăteam în după-amiezile de vară, cu ochii pierduți pe fereastră, ore în șir, auzind vag, ca de pe altă lume, zgomotele de afară. Uneori citeam și nu mai auzeam nimic în jurul meu, cu caietele de teme deschise în jur, ca să pot ascunde cartea în caz că venea mama să mă verifice. Observ cât de mult seamănă acum scrisul meu cu al mamei. Gândurile îmi rătăcesc iar. Îmi amintesc când mama îmi transcria temele pe curat, ca să mă ajute să scriu mai frumos. Mă uitam la rândurile ei caligrafice, la literele aliniate, cuminți, rotunde, ușor înclinate spre dreapta, și mă chinuiam să le imit. Diferența se vedea întotdeauna. Scriam urât, dezordonat, îmi schimbam des stilul de scris. Nici acum nu pot zice că-l am format. Uneori scriu frumos, cu litere mici, caligrafice, în rânduri strânse și ordonate ca niște șiruri de soldăței de jucărie colorați. Alteori scriu aerisit, foarte aerisit, ca Ana, prietena mea cea dragă, cu litere mari, rotunde, ocupând un rând cu cinci cuvinte. Alteori scriu ca tata, cu litere drepte, ascuțite, un scris de om serios, cu picioarele pe pământ. Sau ca mama, acum, cu litere înghesuite și aproape dezordonate, arătând ca un zid de țepi mici, fără bucle. Încerc să scriu mai încet, mai frumos, dar degetele mi se răzvrătesc, n-au răbdare, de parcă mi-aș pierde ideile dacă nu m-aș grăbi. Mă foiesc, nu-mi găsesc poziția. De aia mi-e dor de biroul de acasă. Îmi aprind altă țigară (oare de ce are alt gust când folosesc chibrituri? sau doar mi se pare mie?), mai iau o gura de cafea și-mi amintesc când îl întrebasem odată, demult, pe tata, de ce fumează când își bea cafeaua. "Cafeaua fără țigară n-are gust", mi-a zis el zâmbind, și mie mi s-a părut o prostie, pentru că pe atunci amândouă mi se păreau amare, neplăcute. Îmi aduc aminte de episodul ăsta de fiecare dată când îmi beau cafeaua de dimineață și-mi aprind, instinctiv, o țigară. Dau pagina albumului și mă regăsesc pe mine cea de la 3 ani, în fața bradului de Crăciun. Port o rochiță roz cu lalele albe pe piept, am părul scurt (multă vreme l-am avut așa, pentru că era subțire, "ca puful de pui" zicea mama, și mi-l tundeau mereu ca să-l îndesească. Și acum părul meu e moale și fin), port ciorăpei albi de bumbac și ghetuțe roșii și sunt doar cu un cap mai înaltă decât păpușa mea, Liliana cea blondă. Pe peretele din spate e un tapet care îl acoperă complet, reprezentând o pădure toamna, la care mă uitam câteodată ore întregi, așezată pe covor. Pe Lili am avut-o până printr-a opta, o țineam din nostalgie, deși un ochi i se stricase, o mână era legată cu elastic, iar picioarele se bălăngăneau. Nu voiam s-o arunc pentru că mi se părea o cruzime față de păpușa care îmi fusese tovarăș de joacă atâta vreme. În acea vară însă, tata a aruncat toate "vechiturile" din balcon, pe Lili, cățelul alb cu băscuță, iepurașul cu urechile îndoite, lebăda albastră pe care pluteam într-o altă poză de pe la 4 ani, la mare. Timp de câteva zile după aceea m-am simțit golită, o parte din copilăria mea fusese aruncată, mi se tăiasera punțile spre ea. Abia acum îmi dau seama că din vara aceea n-am mai putut să spun povești.

Pierd câteva minute gândindu-mă la după-amiaza aceea de vară când am încercat să-l conving pe tata să nu le arunce, pentru ca "îmi trebuie", deși erau vechi și stricate și nu mă mai atingeam de ele.

Mă dor degetele, dezobișnuite de scrisul de mână. Dau pagina subțire și mă uit la o altă fotografie, din alta vară. Aceeași Deni mică, blondă, de data asta purtând o rochiță de mohair moale, albastră, și ghetuțele maro "cu bombă", cum le ziceam eu atunci, pentru că limbile lor semănau la formă cu ciuperca unei explozii nucleare, pe care o văzusem eu într-o poză. Mă uitam serioasă la aparat, cu capul ușor plecat, cu gurița întredeschisă. În minte îmi vin iarăși după-amiezile calde și liniștite de vară, de parcă toată copilăria mea a fost vara. Încerc să-mi amintesc ceva petrecut iarna și-mi dau seama că nu țin minte nimic până la 7 ani, în afară de Crăciunuri și de revoluție (aveam 4 ani pe atunci), dar nimic cu zăpadă.

Îmi aprind ultima țigară din pachet. Trebuie să mă duc să-mi iau altul, și atunci vraja scrisului se va rupe și mă voi așeza din nou jos, în bucătărie, să termin cartea care mi-a dat atâta poftă să-mi aștern amintirile.

Gândurile mi se risipesc, nu mai vor să curgă prin vârful peniței. Închid albumul și privesc scrumul țigării, pe care trebuie să-l scutur. Degetele nu mai au răbdare, scrisul se deformează, devine dezordonat, ilizibil. Gata. Punct.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!