Un cuvânt așa bizar
Adineauri nobil, solitar
De cuvinte ordinare
Juvenile și precare.

Creație-a fost, de când a fost,
De când există existent,
De când materia se îmbiba
În lume, totul din nimica.
Creație-a fost, și-există.

Acum ea e definită,
Însa omul și creație…
Doi copii în recreație.
Omul – sursă de creație –

El ceează un infinit
Pornind el de la nimic;
Însă ce el realizează?
Omul este ce creează:

Este bloc, este oraș,
E din junglă copilaș
Ce se bate-n piept trufaș.
Omul este ce creează:

O mașină-n patru roate,
E un avion pe state
Este cel ce explorează!
Dar natura mutilează,

Taie pomi și-i defrișează
Și deșeuri deversează
Peste apele ex-clare.
Omul e atât de “mare”

Scavi, de mult nu mai sunt oameni,
El se crede-așa de tare
Că e omenie-n oameni.
Însa zoo-ul ce este?

Animal cu zabrel’ este!
E o sursă, convenabil,
De sclvie… mai amabil!
Dară vara e mai caldă

Iarna-i și ea rece, rece;
Primavara-i tot mai rară
Iară toamna reped’ trece.
Deh! Creația omului mare

Peste toate animale:
Ape coboară murdare
În petrol ‘soțit de mare.
Asta este o creație!

Asta e o… revelație!
Căci pământul de sub zare
E prezis…către pierzare.
Dar asta-i pentru creație

Și nu e ce-a fost odată;
Nu mai este armonie
Ci ne e... invers redată:

E dezastru, nu e creație
E o ciumă legizată
Și nu spun o aberație:
Omul este … increație.