Zâmbesc și îți scriu….rânduri trimise unui vechi prieten, fiindcă asta îmi ești tu, de la o vreme. Mi te imaginez un bun și vechi prieten, căruia îi mai împărtășesc ganduri și fapte pierdute…sau doar prăfuite de trecerea timpului, lăsate pe un raft al sufletului meu. Le mai iau uneori în mână, șterg uitarea de pe filele îngălbenite și roase pe la colțuri de atâta citit și răscitit. Și vreau atunci să-ți povestesc ce se mai întâmplă, ce a mai zâmbit nou în viața mea, ce am mai lăsat în urmă….ce aș vrea să mai vină. Sunt om și nu mă mulțumește ceea ce am, vreau mai mult, mai spectaculos, mai palpitant. Dar de multe ori realitatea e atât de îndestulătoare, încât te conformezi și realizezi că ai tot ceea ce-ți dorești chiar în fața ochilor tăi și nu-ți dai seama. Trec pe stradă de multe ori și mă opresc fascinată în fața zâmbetului unui copil atât de inocent și de senin, încât totul dispare și nimic nu mai contează decât manuța aceea întinsă spre mângâiere, degețelele cuprinzându-le pe ale tale și genele atât de frumoase ce îți răpesc privirea și te fac să te cufunzi în limpezimea ei. Iar mai încolo surâd în fața unei vrăbiuțe ce țopăie nepăsătoare în căutarea unor semințe, de parcă viața abia acum începe și nu există altceva pe lumea asta ceva mai important decât un ciripit vesel. Aseară am admirat luna plină, mandra ca o fecioară și ținută în brațe de un cer senin și acompaniată de mirosul teilor, adus de vânt de cine știe unde. Și mi s-a facut dor …de casă, de ai mei, de trandafirii ce-i culeg în fiecare an, dar…nu și de liniștea sufletului. Poate e doar o iluzie, dar ……am găsit-o. Tot aseară, vegheată de lună….într-o mare de verdeață, respiram și traiam bucurie și frumusețe. E prima oară când îți scriu despre așa ceva și tu o știi cel mai bine, vechiul meu prieten. Am cunoscut tristețe și chin, mâhnire și nopți pierdute în lacrimi…nu mai vreau. Vreau să pot râde liniștită, cu gândul că viața îmi va aduce în fiecare zi ceva nou, chiar daca e ceva ce știu și recunosc și cu ochii închiși, doar atingând cu vârful degetelor obrajii lăsați abandonați blând în palmele mele și asteptând să fie răsfățați. Poate visez… poate nu…. Dar am încetat să-mi pun întrebări, deoarece atunci când am renunțat la orice urmă de neliniște am trăit frumos și fericit. Vreau asta din nou..ți-am spus..sunt om și vreau mereu mai mult și mai frumos decât ultima oara. Deși…de fiecare dată….primim aceleași trăiri, dar în alte forme. Însă imi place să ascult, să zâmbesc, să împărtașesc…îmi place când luminițele din ochii sclipesc jucaușe, îndemnând parcă la un joc de-a v-ați ascunselea pe cărări nebanuite, dintr-o lume aparte. Îmi place să ascult, să-i primesc gandurile în brațele mele, să-i îndepărtez temerile și să-i mângâi speranțele. Deci…vechiul meu prieten…..viața mea e cea dintotdeauna și totuși nouă și nebănuită…..și atât de multe așteaptă să se întample…...