Ard ca o lumânare uneori, iar alteori, pur și simplu mă topesc încet la flacără mică și pălpăitoare.
Și totuși nu mă sting. Mă încăpățânez să ard și-mi iau avânt mai intâi din mine și când obosesc mă las să plutesc în gânduri. Acolo îmi găsesc mereu culcuș, azi mai cald, măine mai rece.
Îmi spun că e pentru ultima oară când mai iubesc, dar nici eu nu-mi dau crezare. Gândurile mele au nevoie de o temă și eu le-o dau mereu pe aceeași. A iubirii. Azi mă incearcă o ușoară oboseală și ideea insăși de iubire imi dă o stare de disconfort.
Azi nu am chef să iubesc. Azi am chef să îmi mor viața. Mă încearcă nemulțumirea de sine și un dispreț față de cei care iau in râs viața, iubirea, moartea.
Mă încearcă o ușoară blazare care mă neliniștește atât de mult incât prefer să o dau de gol și să-i dau numele de suferință.
Mă incearcă nebunia firească de a despica creieri si inimi spre a le îndesa cu adevăr și iubire.
După ce-mi voi fi murit viața pentru o zi, o să mă apuc să iubesc din nou pentru ca așa am hotărât.