era duminică după-amiază cînd ai venit să-l vezi
(ultima oară te zărisem așa, în treacăt,
la televizor
într-un film american de mîna a doua)

te-am privit cu dispreț, peste umăr,
m-am făcut că trăiesc mai departe și am alergat la piață,
cu lacrimi sugrumate de oboseală,
am ales un buchet de gînduri negre cu gust de tămîie
să meargă cu temerile și disperarea

tu mi-l tot urmăreai, de departe,
cu pași suavi dar siguri
m-am enervat rău de tot
am aprins lumînări și am aruncat cu apă sfințită
așa cum m-a învățat vecina de la 2
dar tu tot după el

luni, înspre seară, ți-am simțit deja gustul de zgură amestecată cu iasomie
pe buzele crăpate de regret
am înșirat niște speranțe în ordine alfabetică
dar se făcuse tîrziu, prea tîrziu
și mă tot uitam la ceas
încercînd să traduc rostul așteptării,
în ritm muribund de inimă octogenară

în clipa aia am vrut să cred pînă și în Dumnezeu,
dar nici El nu mai credea în El însuși
așa ca m-am așezat și mi-am aprins o țigară
de care deja mă lăsasem
și am tras cu sete, în golul din mine,
toate amintirile alb-negru

de-odată s-a făcut marți,
te-ai apropiat de patul lui
cu o aroganță bine studiată in oglindă,
niște îngeri cu aripi jegoase așteptau plictisiți la căpătîi
iar cîțiva demoni se chirciseră și ei
pe dulapul rămas fără medicamente în secția de reanimare

de-abia atunci ți-am simțit gheața prelinsă din ochi
alergîndu-mi prin venele lui
ți-am gustat pămîntul de sub unghiile putrezite
mirosul de clor și frigul din mine dansau un fel de blues
fără rost

cu văluri negre date pe spate
te-ai aplecat peste
trupul tatei abia licărind,
ca o amantă a tinereții
i-ai atins genele de plumb
iar șoaptele voastre s-au amestecat
așa
puțin
înainte de ultimul sărut