Vă rog ajutați-mă cu părerea voastră. Care text e mai bun, 1 sau 2. Sau poate nici unul nici altul...
Mulțumesc!

Bateria 1
Pentru că bateria de la camera mea digitală a rămas la ruși, îl întreb pe lider dacă e posibil să oprim puțin pentru a mi-o recupera, când trecem prin stația lor. E de acord, așa că îl rog pe doctorul Jin să oprească puțin, explicându-i despre ce e vorba. Ratrak-ul oprește și liderul îmi dă chiar o indicație prețioasă: “Pe ușa din stânga…” Stația rusă are într-adevăr două uși principale, așa că mă îndrept spre cea din stânga, urc scările și mă uit spre micul lac din apropiere, unde cineva spală mașina. După ce deschid prima ușă, urmează un mic hol, unde mă izbește un puternic miros de conifere deoarece toată stația este construită din lemn. După a doua ușă, ajung în casa scărilor, dar instinctul imi spune să merg înainte pe a treia ușă, ajungând într-un coridor. Fac la stanga și înaintez cu siguranță, parcă aș cunoaște la perfecție stația. Strig în engleză: “Hallo, russian peoples!” și iată că din ultima cameră iese un bărbat tânăr, drăguț cu ochii albaștri. Mă poftește înăuntru, mă invită să iau loc, dar mie numai de asta nu-mi arde. Suntem în sala computerelor, de fapt în stația radio și aici mai este încă un bărbat care înțelege și el puțin engleza. Le spun care este problema mea: “Am nevoie bateria reîncărcabilă!” Înteleg imediat, caută prin niște sertare și îmi oferă doi acumulatori tradiționali R6. Atunci le explic din nou: “E vorba de bateria mea, de la aparatul foto, care a fost pusă la încărcat aici la voi în stație…” Mă uit prin toate prizele dar nu o văd nicăieri. Nici ei nu prea înțeleg, așa că pronunț cuvantul magic “Bondarchuk!” “A, da, Bondachuk!” Tânărul ia o stație și vorbește cu omul. Îmi face semn, îmi arată pe fereastră și înțeleg că bănuiala mea este întemeiată. Șoferul era cel care spăla mașina în lac, dar se vede treaba că nu prea se grăbește să vină. Rusul mă invită să iau loc, vrea să-mi ofere ceva – ceai, cafea – dar refuz pentru că patru oameni mă așteaptă. În fine, văzând că lucrurile nu prea se mișcă, îl rog pe rus să mai încerce odată să-l cheme pe șofer pentru că sunt așteptată. Atunci mașina pornește, și vine către bază. Dar ce face omul ăsta, vrea să intre cu ea în stație? Ies în ușă, rusul coboară dezinvolt direct pe scară, cu cizmele până în brâu, căciula într-o parte, haina de piele ponosită descheiată și mâinile încă ude. Toata fața îi râde, se vede clar că se bucură văzându-mă “la el acasă”, mă ia în brațe și mă sărută de parcă ne-am știi de-o viață. Rușii se amuză “the wash car men!” dar eu nu știu cum să o întind mai repede. Îi fac semn și îi cer insistent bateria. Mă invită într-un birou mare, dar nu intru. Văd încărcătorul și bateria chiar pe masa din mijoc, mi le dă și o întind rapid. În nări îmi rămâne un miros imposibil: de pâine proaspăt coaptă…
2 Martie 2006

Bateria 2
În curând ajungem la stația rusă și fac o încercare.
–Putem să ne oprim puțin să-mi recuperez și eu bateria de la aparatul foto?
–Da…
Având încuviințarea liderului, îl rog pe doctorul Jin să vorbească cu cel care conduce ratrak-ul. Acesta îi spune despre ce e vorba și mașina greoaie cu șenile se oprește în fața bazei. Liderul îmi dă chiar și o indicație „Pe ușa din stânga…”. Cobor și văd în depărtare, în lacul cel mic, mașina rușilor, iar lângă ea, parcă zăresc și ceva mișcare. Se pare că cineva o spală…
Corpul principal al stației ruse este o construcție cu parter și etaj, lungă și închisă la culoare, făcută aproape integral din lemn. Are două intrări și mă îndrept evident spre cea din stânga, așa cum mi s-a spus. Urc cele câteva trepte (stația este construită pe piloni metalici) și intru. Un puternic miros de conifere îmi inundă nările în mod plăcut și surprinzător. După prima ușă, mai deschid una și dau într-un hol de unde se deschide casa scărilor iar în față e o altă ușă. Intru cu convingere, parcă aș cunoaște baza la perfecție și dau într-un alt hol, pe care înaintez cu siguranță către stânga, strigând să mă audă cineva: „Hello, Russian peoples!” Din ultima cameră apare un bărbat înalt și solid cu barbă. Mă poftește înăuntru, unde mai este încă un tip cu fața rotundă, tuns foarte scurt. Sunt în sala radio, care este dotată cu toată aparatura necesară. Stații de emisie recepție, computere, telefoane etc. Bărbatul cu barbă mă invită să iau loc, dar îi mulțumesc politicos, spunându-i problema mea. „Am venit după acumulator…” El, foarte îndatoritor, cotrobăie printr-un sertar și-mi scoate doi acumulatori clasici R6. Atunci îi explic că este vorba de acumulatorul meu pe care l-am lăsat aici la încărcat. Ridică din umeri, la fel și celălalt, e clar că ei nu știu nimic despre asta. Mă uit prin preajmă, doar, doar l-oi zări în vreo priză, dar nu e… Atunci pronunț cuvântul magic: „Bondarchuk”! Amândoi încep să râdă, semn că au înțeles. Cel cu fața rotundă, ia stația și uitându-se pe geam în direcția lacului ia legătura cu bărbatul care spală mașina. Îl aud pe acesta râzând în difuzor și mă liniștesc. Înseamnă că totuși bateria mea e aici. Rușii mă poftesc din nou să iau loc, poate vreau un ceai sau o cafea. Mie numai de asta nu-mi arde și încerc să le explic că patru oameni mă așteaptă afară... Atunci rusul pune din nou mâna pe stație și insistă. La scurt timp aud mașina venind și mă grăbesc să ies. Dar ce face omul asta?! Vrea să intre cu ea chiar în stație? Coboară direct pe trepte și urcă în grabă. Mă ia în brațe și mă sărută dezinvolt, bucurându-se cu toată fața că mă vede „la el acasă”. Rusul cu fața rotundă spune ușor în zeflemea „Car wash men” adică „omul care spală mașina”. Bondarchiuk râde de se cutremură, are cizme până în brâu, ude, la fel ca și mâinile, haina de piele cea ponosită și o căciulă cu urechi – care-i atârnă caraghios – pe cap. Mă cheamă înăuntru și descuie o ușă – dar cheia e lăsată prin exterior! – pe partea opusă cu sala radio. Intru doar doi pași, într-o cameră mare, de protocol, (așa cum aveam să-mi dau seama mai târziu) și văd imediat, în mijlocul mesei, bateria mea. O iau, mulțumesc în fugă și îl întreb pe rusul care înțelege puțin engleză, dacă vor veni și ei la petrecerea chinezilor. Îmi răspunde că da, e posibil să vină. Mulțumesc și plec în grabă alergând spre ratrak. Mă urc și pornim mai departe, având încă în nări un miros imposibil de pâine proaspăt coaptă…