Ea își dorea să zboare. Și el, dar nu mai avea aripi. Ea i-a spus că aripile ei sunt odihnite, pentru că nu zburase niciodată și a încercat să-l convingă că aripile le avem…, le are, ele nu cad niciodată, doar se pliază uneori. Știa asta de la un prieten drag.Trebuie doar să le desfaci.

El se încăpățâna să creadă că nu va mai putea zbura nicicând. Atunci, ea s-a oferit să-i dea aripile ei. Așa era ea. Altruistă din naștere. Și oricum nu știa ce înseamnă zborul…

Ce senzație îți dă zborul? l-a întrebat cu seninătatea unei novice. Zborul îți dă o senzație de…, i-a răspuns printr-un mesaj și a băgat-o în ceață. O ceață care se făcea din ce în ce mai deasă.

Crezi că este suficient o pereche de aripi odihnite pentru amândoi? a fost următoarea întrebare. Răspunsul nu l-a aflat nici până azi.

Tăcerea i s-a cuibărit în suflet ca un vierme neobosit și a ros-o încetul cu încetul, treptat până când extenuată a aruncat aripile pe fereastră.