Aceleași întrebări... despre zodii, muzică, dacă îți place ce faci... și aceleași veșnice răspunsuri... Cu astea nu facem decât să ne îngropăm de vii, să murim înainte de a ne naște... Flacăra pâlpâindă a sufletelor se stinge atinsă de mâna nevăzută a minții care caută să se pună la adăpost... Ea și prietenul ei - egoul... Ei trebuie să afle tot, crezând că în felul acesta vor reuși să supraviețuiască și, eventual, chiar să lase impresia că sunt capabili să iubească. Câtă înșelătorie ! Iar noi, noi mlădițe de suflete ce se visează trezite se lasă, de multe ori, atrase în această capcană... Sinucidere sigură !
Și... iar o luăm de la capăt ! Alte căutări, alte emoții, alți ochi ce ni se par din altă lume, alte zâmbete ce par a înflori doar pentru noi... Alte iluzii cultivate, deseori, cu atâta grijă încât îți vine să te întrebi : Oare, nu ne merităm, cumva, soarta ?
Am hotărât, de astă dată, să nu mai întreb nimic. Doar să trăiesc, să simt privirea celuilalt, să mă înalț împreună cu el, să cobărâm împreună pe aceleași trepte ale disperării, să alergăm îmbrățișați pe cărările nebătătorite ale inimilor înflăcărate de răsăritul singurei dimineți netrecătoare : iubirea... Ce cuvinte demodate, dar ce pătrunzătoare vibrații... nerostite, imateriale, dar atât de concrete...
De ce să ne amăgim gândind că trecutul și ceea ce facem sau suntem acum sunt noi... Noi nu suntem și nu putem fi decât suflete trezite, adevărate făclii veșnic aprinse și luminătoare ale tenebrelor de care urmărim să scăpăm... Să ne iubim angelic, fără minte, fără amintiri, fără întrebări, doar cu certitudinea că suntem ceea ce am fost dintotdeauna: Iubirea...

Cluj-Napoca, 18 octombrie 2007