agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2487 .



Un an alb ca zăpada
personals [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [D-na Gheo ]

2008-08-17  | [This text should be read in romana]    | 



Iernile, așa cum le prinsesem eu când eram copil, cu troiene de zăpadă, cu țurțuri și flori de gheață, încep să vină din ce în ce mai rar pe la noi. Le aștept an de an.
Seara mă așez în balansoar, înfășurată într-un șal gros de lână. Aprind veioza, dau perdeaua de la geam deoparte și, în timp ce împletesc sau citesc, arunc câte o privire afară: va ninge?
De multe ori rămân așa, uitându-mă pe fereastră și mergând înapoi pe firul anilor. Un an, doi, trei. La fel. Crengi goale, pământ uscat, femei înfășurate în mantouri cenușii, păsări zgribulite, copii cu obrajii înghețați, oameni cu mâinile înfundate în buzunar, care se grăbesc să ajungă la casele lor, fete și băieți luându-și rămas bun în fugă, părinți îngrijorați ieșind în stradă după copiii lor. Nimeni nu avea voie să întârzie afară. Era o goană continuă spre casă unde, chiar dacă nu te aștepta cineva, făceai totul ca să te simți bine, ocrotit de iarna uscată.

Privirea mi se oprește asupra flanelei la care lucrez. Da. E o flanea pentru o iarnă cu zăpadă. Am să-i împletesc fetiței mele și o căciuliță și un fular. Pipăi lâna. Plăcerea atingerii mă face să uit de lucru. Îmi las mâinile să alunece încet pe țesătură, vârful picioarelor se desprinde de pe bara balansoarului și se furișează în papucii moi. Mă ridic lăsând șalul să cadă și mă apropii de fereastră.
Se întunecă tot mai tare. Contururile caselor și ale copacilor au început să se șteargă. Departe, la magazinul cu jucării, a fost lăsată lumina aprinsă. Este magazinul de unde îmi cumpăr hârtia și creioanele. Vânzătoarea mă cunoaște și întotdeauna îmi oprește cea mai frumoasă hârtie de scris și cele mai bune creioane. De fiecare dată îi mulțumesc, și ea îmi zâmbește. Niciodată nu ne-am spus mai mult. Gândul însă că un alt om are grijă de o parte din mine mă liniștește.
De la fereastră încerc să cuprind cu privirea tot magazinul. Caut locul unde stă ea de obicei. Nu reușesc și renunț. Vreau să-mi așez șalul și rămân cu mâna în aer. Da. Șalul rămăsese în balansoar. Merg să-l ridic și mă-nfășor în el. E moale.

Peste noapte las totul așa: fereastra cu perdeaua dată deoparte, coșul cu lucrul de mână, ceașca de cafea. Aranjez puțin florile. Caietul cu însemnări rămâne deschis. M-au furat iar amintirile și asta nu e bine. Dar nici nu sunt supărată. Îmi las șalul, papucii și mă strecor în pat. Albul așternutului îmi dă senzația că m-am scufundat într-o zăpadă pufoasă. Sting veioza, închid ochii, aprind veioza din nou, întind mâna după poeziile Dianei Wakonski. Acum e mai bine.

Dimineață, mi-am spart ceașca de cafea. Am luat cioburile, le-am învelit în hârtie și le-am pus în geantă. La colțul străzii este un bătrân care repară vase de porțelan. Mulți oameni le aduc la el fără să le mai ia înapoi. Poate că vasul odată spart nu mai e același. De fiecare dată bătrânul spune: Vasele sunt ca oamenii. Cât sunt frumoase și strălucitoare se uită toată lumea la ele. La cea mai mică fisură sunt date însă deoparte. Apoi, ca pentru sine: numai că oamenii răniți trebuie să se poarte ca și cum viața nu i-ar fi atins cu nimic.
Și vorbește așa, din ce în ce mai încet, până când totul se transformă într-un mârâit.
Mă uit lung la el. În mâna lui, ceașca își recapătă forma. Cu grijă îi urmărește venele. Potrivește ciob cu ciob, floare cu floare, tortița și – gata – ceașca e ca înainte. Întind mâna s-o iau, dar bătrânul îmi spune scurt :
- Nu, întâi va sta o zi la mine, aici în geam.
N-am întrebat de ce. Mi-am luat paltonul și am ieșit în stradă. Aceeași iarnă uscată, care a uscat tot! Îmi fixez privirea pe clanța de la ușa magazinului de jucării. Nu doresc nici hârtie, nici creioane. Mă îndrept spre cofetărie unde mai mult smucesc pachetul cu bomboane și repede, repede mă întorc acasă. Doresc să ajung la mine în cameră. Aproape fug. Îmi strâng mâinile pe lângă corp, pipăindu-mă. Parcă m-ar fi furat cineva. Deschid ușa cu nerăbdare. Pun pachetul pe masă și gata. După ce-am auzit lanțul de la usă căzând……. cu mișcări încete , mi-am așezat paltonul pe umeraș, mi-am scos cizmele, mi-am lăsat părul să cadă de sub căciulă și, anevoie, m-am așezat pe primul scaun.
Odata cu intrarea mea, în casă s-a strecurat o amintire. Ea m-a obosit mai mult decât drumul.

Intru în bucătărie și-mi pun ibricul cu apă la foc. Vreau să-mi fac o cafea. Ceașca ! Da. E la bătrân. Trebuie s-o înlocuiesc cu alta. Greu, foarte greu. Am să mă obișnuiesc ?
Deschid dulapul, închid ochii și iau o ceașcă la întâmplare. Una frumoasă. Astea frumoase, toate le-am cumpărat într-o vară la fel de frumoasă. Torn cafeaua, și târșâind papucii, mă duc în cameră. Mă așez în balansoar și încerc prima apropiere de ceașcă. Reușesc, dar gustul e diferit.
Rămân așa mult timp mergând înapoi pe firul anilor - patru, cinci, șase. Șase. Aici mă opresc întotdeauna. De aici nu pot trece. Și anul devine, an de an, mai apăsător, ca un munte pe care doar un erou de basm l-ar mai putea trece.

A început să se întunece. Trebuie să pregătesc masa de seară: puțină brânză și pesmet. Este o mâncare ușoară, iar fetiței mele îi place. Cu grijă, sub plapuma frumos dantelată, îi aranjez apoi cămașa de noapte și boneta. Are opt ani și, înainte de-a adormi, îsi ia cartea cu creionul și citește. După vreo jumătate de oră, aștept să fiu strigată. Trebuie să-i sting veioza, s-o acopăr până la bărbie.
Mă înapoiez în cameră. Atât cât se poate e bine să-mi păstrez obiceiurile. Întorc capul. Parcă mi-aș fi mărturisit gândul cuiva. Da. Pe hol e o oglindă care mi-a surprins gestul. Mă apropii de ea și îmi trag cu degetele pe față. Sunt sigură că și azi a mai apărut un rid. Acum nu-l văd, dar el există. Îmi mai privesc o dată chipul și mă strecor în cameră, în balansoar, lângă fereastră. Mă acopăr cu șalul, îmi ridic vârful picioarelor pe bara de la balansoar, cuprind în mâini ceașca de cafea și mă uit spre fereastră. Perdeaua e dată deoparte. Afară,la fel, e iarnă. Și crengile sunt goale și pământul e uscat.
În anul acela eram la munte, unde cad zăpezi mari. Stăteam pe pat, cu urechea lipită de fereastră și așteptam să aud cum se apropie dimineața, cum vine o nouă zi. Atât. Ca și acum. Să vină ziua de mâine pentru a lua locul celei de azi. Și povara anilor va scădea cu o zi.

M-am lăsat dusă de gânduri. Îmi trag mai bine șalul, care devine tot mai greu, pun cartea cu caietul pe măsuța de alături și mai iau o gură de cafea. Nu mai privesc spre fereastră. Știu. Afară e iarnă uscată. Mă ridic și mă apropii de raftul cu cărțile de povești. Este acolo un chinez de porțelan care are într-o mână un glob mic, roz, iar în cealaltă, un toiag, în capăt cu un cap de șarpe. O statuetă care, pe moment îmi dă o stare de neliniște ca apoi, de îndată ce o iau în mână, prin simpla atingere a micului glob roz, să mă simt mai bine. Această statuetă este micul meu barometru. Ea știe că până aici e neliniște și că de aici încolo începe acceptarea. O așez la loc pe raft și mă îndrept spre fereastră.

Cred că începuse să ningă demult. Strada, casele erau deja acoprite de un strat de zăpadă. La lumina unui bec văd fulgii mari.Unul. Încă unul. Cu fiecare fulg se întoarce un an și iar ajung la anul acela și iar nu deslușesc conturul a nimic. Un an alb ca zăpada.
Las perdeaua să cadă peste fereastră, împăturesc șalul și-l pun în balansoar. Mă șez în fața oglinzii și, încet, îmi strâng părul ca să-mi masez fața. Deschid cutia cu cremă, îi citesc eticheta, data fabricației, recomandările și o încerc cu degetul ca și cum aș fi folosit-o pentru prima oară. Ușor alunec cu degetele pe pielea feței. Câtă atenție din partea mea, și ce îndemânare au căpătat degetele! Da. Și gâtul. Era să-l uit. Ridic bărbia și îmi surprind privirea în oglindă. Oare de ce nu mă duc la culcare ?
Și atunci, la fel, mi-am petrecut noaptea citind, ascultând muzică, făcând pasiențe. Și iar două riduri s-au strecurat pe undeva pe sub piele. Sting veioza și-mi trag plapuma până peste cap.

Era ora zece când cineva mi-a luat brusc plapuma de pe mine și mi-a strigat la ureche:
- Afară ninge !
Era fetița mea. I-am răspuns că nu cred. Atunci, ea m-a luat de mână și m-a dus în locul în care stătusem eu noaptea trecută.
- Uite, dacă nu mă crezi.
Am privit lung în stradă. Cum se liniștise orașul ! Oamenii mergeau calm, crengile copacilor, sub greutatea zăpezii, se balansau ușor. În fața magazinului de jucării, vânzătoarea ieșise să facă o cărare, iar puțin mai încolo, bătrânul, aplecat peste lopata de lemn, făcea același lucru. Deschid fereastra. Aerul curat al dimineții intră în cameră, anunțându-mă c-a mai trecut o zi. Mi-am strâns pe mine halatul și m-am îndreptat spre bucătărie. Am fiert apa pentru ceai și ne-am pus la masă . Iau prima sorbitură de ceai. Undeva, timpul s-a oprit. E la fel, aceeași dimineată. E ca și cum anul acela ar fi mereu acum. Iar eu aș fi rămas acolo, la munte. În dimineața în care îmi beam ceaiul singură, înconjurată numai de ziare. Nici acum nu știu de ce-mi cumpărasem atâtea.
Încet, las cana din mână. Greutatea ei mă obosește. Mă ridic. Fetița mea e cu ochii la fereastră și mă întreabă dacă o iau cu mine la cumpărături.
Ne-am pus flanelele groase, o pătură de lână pe sanie și-am plecat înfruntând nămeții. Deși e ziuă, e liniște. E bine. Zăpada a avut grijă să ascundă toate iernile uscate de până acum.
După ce ne-am cumpărat bomboane, pâine caldă și multe fructe, ne-am îndreptat spre magazinul de jucării. Nici n-am intrat bine și vânzătoarea ne-a întâmpinat.
- Ați văzut doamnă, până la urmă a venit zăpada. Astăzi v-am pregătit cel mai frumos pachet de hârtie. Aici aveți câteva creioane. Au pe ele desenate niște omuleți de zăpadă.
Fetița se uita când la mine, când la vânzătoare, când la pachete. Când am ieșit în stradă s-a grăbit să mă întrebe:
- Mama, de unde știa vnzătoarea ce vrei tu să cumperi ?
Am zâmbit, am luat-o de mână, am așezat-o pe sanie și-am pornit mai departe spre bătrân.
- Ca să te înțelegi cu cineva, nu e nevoie de prea multe cuvinte. Iar pentru mine am adăugat : nu-i nevoie de multe cuvinte nici când vrei să îndepărtezi pe cineva.
Dar ce rost mai avea acum?.
Atâta timp am aștept iarna cu zăpada înaltă și pufoasă ! Sosirea ei mă facea să uit c-au existat ierni uscate.

Mi-am lăsat fetița să se joace și am intrat la bătrân. Lipea o vază. L-am salutat. Mi-a răspuns după ce a terminat de potrivit ultima bucațică și după ce și-a șters măinile de șortul cauciucat.
S-a uitat la mine, dându-și ochelarii deoparte.
- Da. Acum e gata. Și mi-a întins ceșcuța.
Și-a mai șters o dată mâna de șorțul plin de lipici, și-a îndreaptt puțin spatele și, luându-mi mâna , mi-a spun :
- Este o ceașcă tare frumoasă, să aveți grijă de ea. Să n-o mai folosiți.
Încet, mi-am retras mâna dintr-a lui și-am ieșit.
Afară, fetița mea stătea cu gura deschisă să prindă fulgii de zăpadă. Am zâmbit și-am pornit trăgând ușor sania.
La un colț de stradă, am atins o creangă care s-a scuturat toată peste noi. Am ajuns acasă încărcate de zăpadă și în hohote de râs.
Seara, după ce mi-am adormit fetița, mi-am făcut o cafea, m-am așezat în balansoar, mi-am acoperit umerii cu șalul de lână și am început să citesc. Și din nou … Las cartea și privesc spre ceașcă. Acum stă lângă statuetă, lipită, și e tot frumoasă.

Nu știu ce cântărește atât de greu : cartea, șalul, timpul sau pleoapele mele.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!